21 mai 2008

Tudor Arghezi şi nevoia de a materializa divinitatea

Tudor ArgheziFragmente din volumul II („Evoluţia poeziei lirice”) al lucrării „Istoria literaturii române contemporane” a lui Eugen Lovinescu:

„Apariţia volumului de poezii Cuvinte potrivite al d-lui Tudor Arghezi domină producţia poetică a întregului sfert de veac: pornită în plin sămănătorism, – ‘Linia dreaptă’ datează din 1904 – ignorată mai mult decât contestată de critica oficială, dârz susţinută de un număr restrâns de admiratori ei înşişi poeţi şi, în genere, imitatori, i-a trebuit poeziei argheziene douăzeci şi cinci de ani pentru a fi adunată într-o carte accesibilă tuturor, întâmpinată de acelaşi extaz discumpănit al vechilor admiratori ca şi al noilor generaţii poetice, salutată cu însufleţire chiar de critica tânără, dar nevalorificată încă de critica matură şi, mai ales, de conştiinţa publică.”

„După o indiscutabilă influenţă asupra întregei literaturi contemporane, pe care a fecundat-o şi o domină şi prin drept de întâietate şi prin drept de talent, în pragul unei consacrări definitive drept cea mai originală creaţiune poetică de la Eminescu încoace şi în timp ce nu numai poezia d-lui Goga a cunoscut, cum era şi firesc, o difuziune instantanee, dar chiar şi simbolismul d-lui I. Minulescu a devenit popular, poezia argheziană a rămas tot un cult de bisericuţă literară, cu admiratori exaltaţi, dar puţin numeroşi sau ei înşişi producători de literatură şi fără o largă influenţă asupra maselor cititoare.”

„Cauzele sunt, probabil, multiple şi greu de precizat: printre ele, figurează însă, negreşit, şi faptul de a nu fi întâmpinat o autoritate critică indiscutabilă, pentru a o impune; i-a lipsit un Maiorescu, dar nu adevăratul Maiorescu, care în momentul apariţiei Litaniilor preţuia poezia lui Cerna sau poezia sămănătoristă, în genere, ci un Maiorescu evoluat, înţelegător al expresiei noi ce-şi făcea irupţie în cadrele literaturii române prin apariţia poeziei d-lui Tudor Arghezi…”

„[…] am indicat caracterul de complexitate a psihologiei argheziene: suflet faustian, în care nu sălăşluiesc numai ‘două suflete’, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern: ‘…De unde vin aceştia? De unde aceşti eroi, / Călăi, iobagi, apostoli, din noapte pân-la mine? / De unde această piatră cu feţe de noroi / Şi scăpărând cu focuri de-azur şi de rubine?’ (Ruga de vecernie)
Conflict de principii contradictorii, a cărui rezultantă nu putea fi decât un individualism ce avea să lunece, scurt timp, sub influenţa, probabil, a ‘Vieţei sociale’, spre o fază revoluţionară, când d. N.D. Cocea scria ‘am încercat o colaborare liberă între artă şi socialism şi ne-a plăcut gândul să punem idealul nostru social în primul şi ultimul număr al revistei, sub auspiciile poetului celui mai revoluţionar: Tudor Arghezi.”

„În totul, o atitudine dârză, emancipată de contingenţe, un gust al riscului, o afirmaţie a supremaţiei ideiei, o conştiinţă de sine învăluită în demnitate profesională, ce anulează nedreptatea socială prin dispreţ, – individualism, viaţă – şi, mai ales, un fel de trufie, în orice împrejurare […].”

„Din faptul educaţiei monastice a poetului, din faptul că a scris numeroşi ‘psalmi’ sau poezii cu cadru şi psihologie bisericească, s-ar putea bănui existenţa la d. Arghezi a unui misticism în sensul lui Newman, adică al unei adeziuni sufleteşti totale, şi nu raţionale şi al unei credinţi sensibile, şi nu logice. Prezenţa uni astfel de misticism ar fi fost, de altfel, neaşteptată, întrucât ar fi ieşit din limitele literaturii şi sufletului românesc: căci, cu toată abundenţa de îngeri de diferite mărimi din poeziile d-lor I. Pillat, Nichifor Crainic şi V. Voiculescu, şi cu toată întoarcerea pe drumul Damascului a d-lui Al. T. Stamatiad, – n-avem o poezie religioasă propriu-zisă, ci programatică sau facsimilată. Nici poezia d-lui Arghezi nu constituie o poezie mistică în sensul adeziunii sensibile, – dar nici nu voieşte să fie privită drept ceea ce nu e. În ea găsim numai setea de divin, neliniştea în privinţa existenţei lui şi nevoia certitudinii materiale – mai ales aceasta […].”

„Lipsa unei mărturii sigure a existenţei divinului într-o epocă în care îngerii nu mai circulă printre oameni duce la o patetică luptă după certitudine. Dumnezeu ajunge un ‘vânat’, la a cărui pipăire poetul ar ‘urla’ de bucurie: ‘Singuri, acum, în marea ta poveste, / Cu tine am rămas să mă măsor, / Fără să vreau să ies biruitor. / Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!’
O astfel de atitudine nu se poate numi misticism, ci este mai mult efectul unei educaţii religioase în contact cu realităţile vieţii şi cu datele ştiinţei. Trecut prin estetica argheziană a materializării, divinul ia reliefuri materiale, şi chiar familiare.”

„Nu ridicăm, de astfel, problema misticismului ca pe o obiecţie, ci ca pe o caracterizare; cât timp nu avem impresia unei disimulaţii, sub raportul estetic ne este indiferent dacă poetul crede sau nu; psihologic vorbind, incertitudinea şi alternativele în care se zbate sunt chiar mai aproape de noi.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook