Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Bădescu:
„În ciuda activităţii sale întinse şi cuprinzătoare, de filozof, romancier, dramaturg, teoretician şi critic de artă, de teatru, traducător şi lexicograf, Diderot este unul dintre ultimii ‘mari’ intraţi în sacrul panteon al culturii franceze. Dintre cei mai anevoie acceptaţi. Motivul e acelaşi – strălucită dovadă, de altfel, a calităţii reprezentative a lui Diderot – care a propagat, în diverse forme, apăsătorul ‘malentendu’ de origine romandică asupra complexului şi inconfundabilului veac XVIII: Diderot este, ca şi epoca, inclasabil. ‘Or, nouă, francezilor, ne place nespus să clasificăm scriitorii.’ (Bénac) Afirmaţia nu cere comentarii; chiar admiţându-i-se intenţia ironică, ea dezvăluie rezistenţa criticii şi exegezei tradiţionale la orice operă heterodoxă sau scriitor nealiniat, fie că heterodoxia sau nealinierea se petrec pe plan filozofic sau estetic. Demn reprezentant al unei epoci pe care o defineşte într-o măsură încă insuficient studiată, Diderot este şi un creator de problematici dintre cele mai diverse şi o creaţie a acestora, iar existenţa sa spirituală reflectă, prin analogie, deopotrivă evoluţia gândirii Luminilor pe o bună porţiune din traseul ei, şi istoria formării unei personalităţi geniale, premergătoare stabilirii acestei gândiri într-un domeniu finit – şi astfel închis, deci clasificabil – sau într-altul al cunoaşterii. Itinerarul existenţial şi spiritual al lui Diderot este şi totodată figurează acea ‘Bildungsgeschichte’, drumeţie scandată de salturi (‘în clipa când eroul a întâlnit evenimentul X, soarta i s-a schimbat radical’) care alcătuieşte temelia romanului modern – şi pe care acesta i-o datorează întru totul sec. XVIII, iar parţial, lui Diderot. Şi, în primul rând, pe plan filozofic. Timp de îndelungi decenii, filozofii şi literaţii şi-au ‘pasat’ unii altora autorii francezi ai Luminilor, primii clasificându-i ca scriitori, cei de-ai doilea, ca filozofi. Faptul se datorează – cum am spus – într-o măsură lui Diderot, căruia calitatea de filozof i-a fost contestată cu violenţă, pe temeiul ‘anarhiei lui intelectuale’ şi al ‘ inaptitudinii pentru sinteză’.”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Acum câţiva ani, în timpul unor cursuri universitare pe care le urmam, s-a desfăşurat, pe parcursul câtorva seminarii, o foarte interesantă discuţie despre ceea ce s-a numit „Cazul Eminescu”. Era vorba despre numărul 265 al revistei „Dilema” (27 februarie – 5 martie 1998), în care se publicaseră câteva articole despre marele scriitor, ce stârniseră o teribilă agitaţie în lumea literară românească. Ideile pe care le susţineau autorii articolelor erau într-o extremă neconcordanţă cu ceea ce învăţasem „la şcoală” despre poetul-nepereche şi trebuie să recunosc faptul că am reacţionat, la o primă lectură, destul de rezervat. Ulterior, recitind şi discutând atent argumentele, am reusit să înţeleg motivele pentru care, oameni de litere mai mult sau mai puţin cunoscuţi au ales să-şi lege numele de un astfel de act „defăimător”. O să încep prin a prezenta câteva concluzii (paradoxal aşezate la început, dar îmi par necesare), cel puţin aşa cum am reuşit eu să mi le lămuresc atunci; urmează apoi pasaje din „infamul docoment”, pe care le-am găsit grăitoare pentru subiectul în cauză.
