5 octombrie 2007

Denis Diderot şi spiritul enciclopedic

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Bădescu:

„În ciuda activităţii sale întinse şi cuprinzătoare, de filozof, romancier, dramaturg, teoretician şi critic de artă, de teatru, traducător şi lexicograf, Diderot este unul dintre ultimii ‘mari’ intraţi în sacrul panteon al culturii franceze. Dintre cei mai anevoie acceptaţi. Motivul e acelaşi – strălucită dovadă, de altfel, a calităţii reprezentative a lui Diderot – care a propagat, în diverse forme, apăsătorul ‘malentendu’ de origine romandică asupra complexului şi inconfundabilului veac XVIII: Diderot este, ca şi epoca, inclasabil. ‘Or, nouă, francezilor, ne place nespus să clasificăm scriitorii.’ (Bénac) Afirmaţia nu cere comentarii; chiar admiţându-i-se intenţia ironică, ea dezvăluie rezistenţa criticii şi exegezei tradiţionale la orice operă heterodoxă sau scriitor nealiniat, fie că heterodoxia sau nealinierea se petrec pe plan filozofic sau estetic. Demn reprezentant al unei epoci pe care o defineşte într-o măsură încă insuficient studiată, Diderot este şi un creator de problematici dintre cele mai diverse şi o creaţie a acestora, iar existenţa sa spirituală reflectă, prin analogie, deopotrivă evoluţia gândirii Luminilor pe o bună porţiune din traseul ei, şi istoria formării unei personalităţi geniale, premergătoare stabilirii acestei gândiri într-un domeniu finit – şi astfel închis, deci clasificabil – sau într-altul al cunoaşterii. Itinerarul existenţial şi spiritual al lui Diderot este şi totodată figurează acea ‘Bildungsgeschichte’, drumeţie scandată de salturi (‘în clipa când eroul a întâlnit evenimentul X, soarta i s-a schimbat radical’) care alcătuieşte temelia romanului modern – şi pe care acesta i-o datorează întru totul sec. XVIII, iar parţial, lui Diderot. Şi, în primul rând, pe plan filozofic. Timp de îndelungi decenii, filozofii şi literaţii şi-au ‘pasat’ unii altora autorii francezi ai Luminilor, primii clasificându-i ca scriitori, cei de-ai doilea, ca filozofi. Faptul se datorează – cum am spus – într-o măsură lui Diderot, căruia calitatea de filozof i-a fost contestată cu violenţă, pe temeiul ‘anarhiei lui intelectuale’ şi al ‘ inaptitudinii pentru sinteză’.”

„În întreaga sa activitate, Diderot a fost dominat, pe de-o parte de intuiţia nedezminţită a complexităţii realului – la care a contribuit, fructificând-o, propriul temperament, generos, vulcanic, deschis mutaţiilor spirituale, până la vârsta cea mai înaintată şi dincolo de uzură, un temperament goethean; iar pe de alta, de condiţia fundamentală a vieţii spirituale, de exigenţele imperioase ale determinismului. Între aceşti doi poli, substanţial filozofici, Diderot rezervă un domeniu, cel al omului, al lui-însuşi, ca manifestare a adeziunii la o ordine înţeleasă şi acceptată. Problema libertăţii şi a determinării apasă asupra lui Diderot ca o predestinare către filozofie, transpare – purtată de o conştiinţă mai mult sau mai puţin acută – în toate momentele de cotitură spirituală, în toate scrierile; mărturisind, la nivel filozofic, faptul că, pentru el, gândirea nu este sistem finit, ci exerciţiu in-finit. Adică aventură. ‘Adevărata noastră convingere nu este aceea în care nu ne-am clătinat niciodată, ci aceea la care ne-am întors cel mai adesea’ – spune el în Entretien avec d’Allembert (Convorbire cu d’Allembert); sau la modul ironic – şi scandalos pentru gravitatea profesioniştilor filozofiei – ‘cugetările mele sunt aventuri amoroase’. Plebeu ambiţios, dispreţuind autoritatea ostilă şi pe mecenaţii inculţi – stăpânit de un obscur sentiment al necesităţii spirituale, dincolo chiar de sociabilitatea lui chiar fără de păsare, Diderot n-a frecventat, de fapt, decât oameni de o excelentă calitate intelectuală, pentru el formativă, chiar dacă aceştia nu erau consacraţi – el porneşte singur în căutarea valorilor.”

„Pentru că din acest moment, Diderot se îmbarcă, cu arme şi bagaje intelectuale, în marea aventură a Enciclopediei. Devenind una cu viaţa, cu activitatea sa spirituală, Enciclopedia instituie totodată bilanţul încheiat, fişat, transformă în instituţie conceptuală – taxinomică – o întreagă gândire al cărei ciclu este astfel revolut: gândire a epocii de până la ea, a lui Diderot până în acelaşi moment. Identificarea lui Diderot cu această imensă întreprindere prezintă, în ce-l priveşte, mai multe aspecte: în primul rând, el dobândeşte o uimitoare uşurinţă a scrisului, o capacitate de abstractizare şi o acuitate a înrudirilor spirituale care-i radicalizează opiniile, până acum mai mult conjuncturale. […] Diderot îşi asumă conştient propria atracţie pentru ştiinţele naturii, pentru complexitatea realului prins în experienţele fizicii, biologiei şi medicinei, sau manifestată în umilele tehnologii meşteşugăreşti pe care le cercetează cu încântare. […] Doctrină aparent dispersată, ca şi munca la Enciclopedie, dar rodnică, şi în care raţionalismul, abandonând problema zadarnic bătută a originilor, este chemat în ajutorul empirismului ameninţat de miopie al omului de ştiinţă; căci viitorul însuşi al ştiinţei e în primejdie dacă ea se cantonează în plăcerea egoistă a spiritului şi nu ajută omul în întreprinderea lui lent prograsivă de cunoaştere/posesiune a universului. Cu ultimele volume ale Enciclopediei – realizare eroică şi dovadă suficientă, în caz că ar mai fi necesară, a continuităţii gândirii lui Diderot prin viguroasă priză asupra realului -, s-ar părea că pentru autor a sunat ceasul sintezei. […] Ieşind cu bine din ‘suma cărţilor’ şi din experienţa social-culturală a marelui dicţionar, el a devenit apt pentru a-şi înfrunta noua aventură, aceea a artei.”