François Mauriac sau opera raţională a misterului vieţii
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Mavrodin:
„‘Conflictul între aceste două exigenţe: pe de o parte, să scriu o operă logică şi raţională, pe de alta, să las personajelor mele nedeterminarea şi misterul vieţii – îmi pare a fi singurul pe care, cu adevărat, trebuie să-l rezolv.’
Astfel îşi precizează Mauriac intenţiile, într-un eseu despre roman, situându-se între tradiţia balzaciană, contestată doar parţial, şi noile tendinţe ale romanului – recunoscute de el mai ales în opera lui Dostoievski şi Proust. Romanul lui Mauriac este însăşi consacrarea acestui compromis, rezolvarea lui originală.
E balzacian mai ales prin teme, deşi le dă acestora o semnificaţie cu totul nouă. Din mulţimea temelor balzaciene, el decupează de fapt una singură (tratând-o, de fiecare dată, în acelaşi mod) – şi în această unicitate obsesională a temei se vădeşte o deosebire fundamentală faţă de multiformul spirit balzacian -, atât de caracteristica temă a relaţiilor de familie în lumea burgheziei bogate. Ca şi în opera lui Balzac, în romanele lui Mauriac, sinistre comploturi – de a căror reuşită atârnă izbânda sau eşecul unei experienţe – se urzesc în jurul unui testament sau al unei foi de zestre, mărunte afaceri tenebroase, proiectate pe orizontul îngust al unui oraş de provincie, mereu acelaşi şi conceput ca o aglutinare de familii, capătă proporţii devastatoare.”
„Ca şi la Balzac, oameni de speţă inferioară îşi desfăşoară drama grotescă, condiţionată de mecanisme sociale minuţios descompuse de către romancier. Principiul acesta univoc determinist impune unora dintre personaje o coerenţă, o logică, până la un punct exterioare: caractere solide, supuse unei cauzalităţi mecanice, şi deci cu evoluţie previzibilă, ele nu au ‘misterul’ şi ‘nedeterminarea’ la care autorul lor năzuia, nu sunt acele ‘haosuri vii’ şi enigmatice imaginate teoretic de romancier, care apare conştiinţei cititorului ca o prezenţă tiranică şi omniscientă.”
„Totuşi, prin aceşti mari păcătoşi şi virtuali sfinţi (asemănători întrucâtva celor din romanele lui Dostoievski), Mauriac introduce în romanul balzacian dimensiunea problematicului şi a tragicului.
Aceste personaje sunt stăpânite de o profundă nelinişte existenţială care debutează printr-un sentiment acut al inadaptabilităţii la un mediu ipocrit şi convenţional, devenit apoi sentiment al înstrăinării, singurătăţii şi neputinţei de comunicare (…) cu ceilalţi, şi totodată aspiraţie către un absolut (…). O atare stare funciară de intoleranţă şi de refuz le face să încerce diferite forme de evadare şi moduri de existenţă neconformistă, ca acelea, fascinante pentru aceşti provinciali, pe care le poate oferi viaţa Parisului.”
„Avatarele pariziene ale personajelor lui Mauriac nu sunt concepute în perspectiva unei reuşite sau a unui eşec social: ele sunt doar stadiile premergătoare – aducătoare de tulburare şi suferinţă, dar necesare ca experienţă existenţială autentică – momentului când spiritul îşi găseşte pacea şi graţia coboară asupra celui predestinat. Inadaptare faţă de un mediu concret situat istoriceşte, aspiraţie şi îndoială religioasă, urmate de mântuirea prin iubire – iată itinerariul spiritual al acestor personaje.
O lume catolică ideală (…), puternică, severă şi sumbră – dar o lumină străluceşte undeva departe, anunţând ‘sfârşitul nopţii’ – se opune astfel unei lumi catolice de burghezi provinciali, negustori de vinuri şi posesori de păduri de pini, derizorie în pragmatismul ei social şi religios, în rutina ei liniştitoare şi confortabilă.
Aşa cum s-a definit singur, refuzând formula ce i se aplică în mod obişnuit, de ‘romancier catolic’, Mauriac este un ‘catolic ce scrie romane’. Această precizare este foarte importantă: fidel lecţiei lui Dostoievski, şi respingând ideea unui roman cu teză, a unui roman edifiant, el vrea să salveze o anumită ambiguitate care creează în cititor senzaţia de viaţă trăită ca realitate confuză şi contradictorie.”
fără voturi
Încarc...