Anatole France a trăit la Paris, între 18 aprilie 1844 şi 12 octombrie 1924. Numele real al acestui mare scriitor este François-Anatole Thibault, cel sub care este cunoscut fiind o prescurtare a acestuia („France” este un diminutiv al lui „François”, aşa cum însuşi scriitorul recunoştea, nu un omonim al ţării, aşa cum s-ar crede). Admirator fervent al ideologiei comuniste şi militant activ în susţinerea acesteia, rămâne însă în literatura franceză drept un scriitor de o reală valoare, de o eleganţă indiscutabilă a stilului, merite ce i-au adus recunoaşterea internaţională, odată cu acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, „ca o recunoaştere a strălucitelor lui realizări literare, caracterizate prin nobleţea stilului, o adâncă simpatie faţă de oameni, graţie şi un autentic temperament galic”.

Fragmentele următoare sunt extrase din volumul “Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Ion Brăescu.

Deşi extrem de apreciat în timpul vieţii, scriitorul nu pare la fel de bine cotat astăzi; cel puţin între cititorii români, lucrul acesta pare evident. Iată unele dintre motive.

Adulat în timpul vieţii, considerat drept patriarh al literaturii franceze şi având o mare influenţă asupra opiniei publice europene, Anatole France a suferit o scădere a popularităţii sale după moarte. Critica literară de dreapta nu i-a iertat luările de poziţie politice, în favoarea socialismului. Pe de altă parte, generaţiile mai noi gustă mai puţin excesul de erudiţie umanistică şi mitologică, referinţele livreşti din unele opere. Totodată, aluziile polemice la adresa unor instituţii sau persoane de mult uitate apar întrucâtva vetuste. Cu toate acestea, opera lui Anatole France continuă să se bucure de audienţa unui cerc larg de cititori. Operând o selecţie în creaţia sa, posteritatea a reţinut mai ales acele opere care, superior realizate din punct de vedere artistic, transmit un mesaj înaintat corespunzător preocupărilor, sensibilităţii şi aspiraţiilor societăţii din secolele următoare.

Despre extraordinara realizare a universului copilăriei:

Încă de la primul său roman, Le crime de Sylvestre Bonnard, Anatole France evocă cu duioşie şi umor universul copilăriei, care revine sub pana lui în Le Livre de mon ami (Cartea prietenului meu), Pierre Nozière şi La Vie en fleurs (În floarea vieţii), în aşa fel încât scriitorul poate fi socotit unul dintre cei mai buni cunoscători ai psihologiei copilului din literatura universală.

Despre proza anticlericală şi antireligioasă:

Verva scânteietoare, spiritul galic, umorul şi ironia incisivă caracterizează operele cu tendinţă anticlericală ale lui Anatole France. Abatele Jérôme Coignard, protagonistul volumelor La Rôtisserie de la reine Pédauque şi Les Opinions de M. Jérôme Coignard, unul dintre purtătorii de cuvânt ai scriitorului, descinde direct din lumea personajelor rabelaisiene. Tip jovial de epicurian, luând în derâdere dogmele şi ceremoniile religioase, profesând o filosofie hedonistă colorată de scepticism, Jérôme Coignard este unul dintre cei mai originali eroi ai lui Anatole France, înrudindu-se caracteriologic cu dl. Bergeret, personajul din Histoire contemporaine, fiind în fapt o altă ipostază a autorului însuşi.

Concepţiile despre organizarea socială, atât a aşezărilor de provincie, cât şi a capitalei franceze:

Prin intermediul d-lui Bergeret, care are păcatul de a monologa excesiv, Anatole France îşi exprimă concepţiile politice avansate, polarizate în jurul afacerii Dreyfus, unul dintre subiectele importante din roman. Amplă frescă socială, de un realism balzacian, Histoire contemporaine dă viaţă unei galerii de tipuri viguroase, clerici, generali, funcţionari, mondeni şi mondene formând cercul închis, egoist şi meschin al unui oraş de provincie. Dacă în ultimul roman al ciclului, M. Bergeret à Paris, cadrul acţiunii este capitala, satira socială, departe de a slăbi din intensitate, capătă un surplus de robusteţe, îmbrăţişând un orizont mai larg, cu o luciditate sporită.

Scriitorul care înţelege viaţa oamenilor simpli:

În Crainquebille, Anatole France pune sub acuzare întreaga ordine capitalistă, exprimând totodată compasiunea şi simpatia sa pentru oamenii simpli, reprezentaţi de un sărman vânzător de zarzavat, victimă a unei justiţii absurde şi abuzive. Model de conciziune şi de reproducere exactă a vorbirii populare, nuvela Crainquebille are şi o versiune dramatică. Inspirându-se dintr-un „fabliau” medieval, scriitorul a dat de asemenea spumoasa Comédie de celui qui épousa une femme muette (Comedia celui care s-a căsătorit cu o femeie mută).

Marele triumf al zeilor cărora le este sete:

Dacă romanul sentimental Le Lys rouge (Crinul roşu), inspirat de legătura lui Anatole France cu doamna Arman de Caillavet, rămâne cam dulceag şi convenţional, prozatorul se afirmă cu Les Dieux ont soif [Zeilor le e sete] drept unul dintre cei mai străluciţi autori de romane istorice. Istorici literari renumiţi ca A. Thibaudet, R. Lalou sau H. Clouard consideră Les Dieux ont soif ca fiind cea mai viabilă şi actuală dintre toate operele lui Anatole France. Propunându-şi să reconstituie atmosfera anilor revoluţionari 1793-1794, autorul, spre deosebire de viziunea eroică şi patetică a lui V. Hugo din Quatre-vingt-treize, adoptă maniera lui Stenhal descriind bătălia de la Waterloo în La Chartreuse de Parme.

Viziunea asupra marii Revoluţii Franceze:

El demistifică atât evenimentele, cât şi oamenii, înfăţişând perturbările aduse de revoluţie în viaţa cotidiană a populaţiei pariziene. Marii conducători ai revoluţiei sunt pomeniţi abia în treacăt şi fără osanale. Personajul principal al romanului, pictorul Évarist Gamelin, ajuns preşedinte al unui tribunal revoluţionar, este un om mediocru, un spirit dogmatic, prizonier al unor principii abstracte, care îşi exercită funcţia cu rutina unui birocrat, trimiţând la eşafod cât mai multe persoane, fără a cerceta prea mult temeinicia pricinilor de care sunt acuzate. Condamnând excesele revoluţiei de la 1789-1794, Anatole France aduce o interpretare cu totul personală a acesteia, conform căreia ea n-a putut fi dusă până la capăt din cauza lipsei unor conducători la înălţimea misiunii lor. Unul dintre personajele principale ale romanului, Brotteaux des Ilettes, este un nou alter ego al autorului. Înrudit caracteriologic cu Jérôme Coignard şi cu dl. Bergeret, el este un om echilibrat şi cumpănit, profesând în egală măsură scepticismul şi ateismul, şi judecând cu multă luciditate mersul revoluţiei. Fără a fi un contrarevoluţionar, Brotteaux des Ilettes devine şi el o victimă a lui Évarist Gamelin, înfruntând moartea cu demnitate şi seninătate. Impresionând prin realismul său puternic, pulsând viaţă prin toată substanţa sa, Les Dieux ont soif este cea mai tulburătoare evocare a revoluţiei din 1789-1794 din câte s-au scris vreodată.

Vizionarismul asupra armoniei lumii viitoare:

Tot în Sur la pierre blanche, găsim afirmată încrederea lui Anatole France în instaurarea unei păci universale, ca urmare a profundelor transformări politice, economice şi sociale ce se vor petrece în lume. Unul dintre capitolele cele mai interesante ţine de literatura de anticipaţie, imaginând configuraţia societăţii omeneşti în anul 2270.

Scriitorul – sumă de instanţe judecătoare ale lumii:

Exemplu desăvârşit de scriitor-cetăţean, Anatole France a lăsat o operă vastă în care, după spusele lui Tudor Vianu, „romancierul se însoţeşte totdeauna cu ideologul şi moralistul. Naraţiunea alternează în opera lui cu comentariul.”

Dincolo de eşecurile la nivel ideologic, de posibilele reproşuri pe care cititorul i le poate aduce, supravieţuieşte extrema cizelare a frazei şi stilul impecabil.

Oricum, până şi adversarii lui Anatole France au fost obligaţi să recunoască perfecţiunea artistică a prozei sale. Un istoric literar îndeobşte ostil lui France, Daniel Mornet, nu se poate împiedica să declare: „Desigur, Anatole France n-a creat aproape nimic, în afară de frumuseţe. Şi aceasta ajunge […]. Originalitatea sa constă în a oferi întotdeauna ideea perfecţiunii.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »