Zece ani după moartea lui Sainte-Beuve, publica A. J. Pons, unul din secretarii dispărutului, o colecție de mahalagisme savuroase, cu titlul de perfidă modestie: Sainte-Beuve et ses inconnues. Toate măruntele glorii și profite sexuale, pe care disciplina burgeză le categorisește ca inavuabile, erau concentrate aici, cu o solicitudine demnă de metoda nemilos curioasă a răposatului însuși – un Sainte-Beuve en pantoufles, care a scandalizat cât trebuie și a făcut fericit un public ce se credea, mai mult decât cel de astăzi, obligat să manifeste pudoare ofensată, și avea prin urmare cu atât mai mare aptitudine de a sorbi, în ascuns, suculența veșnică a sugestiilor literare pe temă de realități erotice.

Dar secretarii de la anii 80 se împiedecau în oarecare delicatețe: așteptau să se răcească bine mortul înainte de a vărsa în public mizeriile lui ascunse: zece ani înseamnă că Pons avea un tact răbdător perfect elegant. Și apoi întreaga tratare e de o malițiozitate foarte politicos reținută. Este evident însă că, pe când Anatole France trăgea de moarte, devotatul său Jean-Jacques Brusson trebuia să fi isprăvit aproape corecturile. Câteva săptămâni după îngroparea eroului, cartea izbucnea, și o celebritate groasă era garantată secretarului pentru un an de zile.

Literații de astăzi n-au pasiunea stăpânită. Când un parodist cunoscut a publicat un a la maniere de Brusson, secretarul, aprins de proaspătă glorie, s-a înfuriat ca un tiran oriental. Literații de astăzi au personalitatea suveran iritabilă. Pe urma biografului scandalist, care-l dezgolea pe France ca simplu maimuțoi priapic, diverși tineri de temperament au anulat, în lapidare broșuri, valoarea lui literară, impacientați evident chiar de durata indiscretă a însăși persoanei scriitorului. Tinerii trebuie să se agite: contrariul ar fi boală, sau poză naivă ori perversă. Tineretul francez de astăzi, care se agită mai mult, piruetează în sens conservator: e monarhist, catolic, aristocrat, patriotard – pentru a da figură actuală trecutului, cel puțin în forma unor eleganțe agresive. Acest tineret se irită contra lui France pentru opinii sociale, mai exact, poate: din juvenilă neurastenie politică.

Bernard Fay, pamfletar posomorât și ciudos, constata, acum în urmă, că lașitatea a fost calitatea „esențială” a vinovatului de care vorbim. Prin lașitate, Fay pare că înțelege o lene vastă și profundă a întregii ființe, în conspirație cu o senzualitate cotropitoare. Pentru a descoperi acest fond hidos al lui France, criticul tânăr s-a inspirat din amintirile de curând publicate ale doamnei Pouquet, fiica vitregă a doamnei Caillavet… Ce ar fi fost France fără această prietenă autoritară? Fay, ajutat de doamna Pouquet, răspunde fără greutate: pentru Crinul roșu – „ce roman qui n’est pas l’un des moindres, ni des moins typiques dans l’oeuvre du romancier” – doamna Caillavet a dat lui France și intriga, și principalele incidente. Aici chiar începe numaidecât neînțelegerea: noi, cititorii bătrâni, dăm în general la o parte această istorie de salon; o socotim „tipică” nu pentru France, dar foarte „tipică” pentru romanele banale mondene. Este logic, și prețios din punct de vedere teoretic, faptul că acest roman a fost scris sub speciala stăruință a unei doamne.

În artă, gustul care se numește feminin este anticamera suspect-elegantă a gustului prost.

În cazul care ne interesează, se poate face o specială verificare: pe doamna Caillavet nu o satisfăcuse magistratura de inspiratoare, atât de scumpă vanităților feminine; ea a confecționat un roman și l-a publicat, ascunzându-și numele cu strașnică grijă și nesocotind dezaprobarea, completă și cordială, a artistului care avusese, de data aceasta el, rol consultativ. Trebuie să fie considerabilă iritația tinerilor, de vreme ce unul din cei mai răsăriți, cum e Fay, se ostenește să treacă la activul unei diletante meritele artistului, atât cât binevoiește să i le acorde. Să luăm seama. Fay e plin de bunătate maternă pentru romanele, fără îndoială perfect mondene, ale lui Bourget… Acei care nu suntem agitați de pasiunile literaților tineri, socotim mai profitabil să ne bucurăm că France a fost în stare să se apere de estetica saloanelor decât să calculăm efectele terapeutice ale zelului feminin asupra lenei acestui artist.

Se vede că Fay a simțit singur excesele ardorii sale în favoarea femeii inspiratoare, deoarece găsește de cuviință să cheme în ajutor alte două zâne din trecutul literaturii franceze: pe doamna de la Sabliere, care purta grijă de masa și îmbrăcămintea lui La Fontaine; pe doamna de la Fayette, care „îmblânzea și umaniza verva prea bogată și prea aspră” a lui La Rochefoucauld – pentru a ne explica mai puternic cum, fără doamna Caillavet, France n-ar fi fost în stare să descopere în ființa lui „prea fin și prea sărac înzestrată singurele calități care puteau să-i procure un vast auditoriu”.

Fay se arată cavaler ireproșabil, după vechea și nobila tradiție franceză. Istoria literară, mai flegmatică, rămâne refractară acestui cavalerism care amintește pe Victor Cousin, adoratorul postum, de umoristică memorie, al doamnelor de pe vremea Frondei, și va clasa fenomenul printre efectele bizare indirecte ale unei antipatii simple și totale pentru ideile lui France. Dar mai bizară, poate, decât această necumpănită prețuire a influenței feminine este următoarea concluzie: „France este produsul unei oarecare culturi universitare și al unui oarecare mediu monden”. Pentru Dumnezeu! Care scriitor parizian nu este produsul unei oarecare culturi universitare și al unui oarecare mediu monden?… Fără îndoială, antipatia, ca și simpatia de altfel, poate duce pe un om deștept la cele mai neprevăzute distracții. Dar Fay nu ne lasă să respirăm.

El stăruie astfel: „cartea doamnei Pouquet ne arată că încă din timpul gloriei complete și al maturității lui France, spirite virile și libere, ofensate de atitudinea lui, se depărtară de dânsul”. Aceasta se dovedește, crede Fay, din scrisorile „admirables et touchantes” ale lui J.M. Coulangheon. Cine a fost J.M. Coulangheon? A fost un „noble jeune homme”; și Fay exprimă deosebită recunoștință doamnei Pouquet pentru a fi pomenit cum se cuvine pe acest „precursor al posterității”. Cel întâi tânăr care s-a supărat pe Anatole France!… Desigur, sunt tot felul de glorii; e sigur, tot atât, că și proclamarea lor atârnă de ciudate combinații de cauze și motive.

Gloria lui J.M. Coulangheon, de exemplu, pe care acum o întemeiază Fay cu ajutorul delicat al doamnei Pouquet, n-ar fi deplin asigurată fără concursul postum al lui France însuși.

Tinerii, printre cei din frunte aprigul și inteligentul Fay, au făcut bine să denunțe, chiar cu asprime, cât de orb a fost France față cu originalitatea unor mari artiști din vremea lui. Totuși, această judecată e necompletă, dacă nu ne amintim că artistul acesta a respins categoric obligația de imparțialitate la care pretind sau la care sunt impuși criticii declarați la rubrica acestei meserii. Sainte-Beuve beneficiază de reputația unei inteligențe literare incomparabil mlădioasă. A fost cumva acest critic, predestinat și consfințit, măcar atât de drept și de inteligent față cu Balzac, cu Flaubert, cu frații Goncourt, cât a fost France cu simboliștii? Întrebarea mea nu are alt scop decât să arate că, până acum, zgomotul ostil al tinerilor nu-i decât semnul unei iritații ideologic-sentimentale, din care lipsesc doar numai motivele curat literare.

Dar s-a rostit și universitatea asupra mortului acestuia turburător. Profesorul Giraud de mult încă scrisese despre France – cu mai multă chibzuință, firește – toate negațiile pe care tinerii le descopăr astăzi cu exagerată indignare. Deunăzi, acest profesor făcea socoteala glasurilor care s-au ridicat, după moarte, contra sau în favoarea omului mai mult decât a scriitorului. Fără să uite dezaprobările moralistice și politice cu care-l întâmpinase în viață, profesorul își accentuează acum mai tare admirația literară: „farmec subtil, indefinibil – darul stilului, și acest dar e aproape tot în literatură – dacă stilul său e adeseori pastiș, trebuie să mărturisim că pastișul dus la o astfel de perfecție aparține geniului, Anatole France este incomparabil în arta, bine cunoscută clasicilor, de a topi în propriul său stil forme împrumutate de la alții”.

Giraud, criticul rău dispus de altădată, repetă astăzi laudele admise totdeauna de universitarii, ca și de publicul favorabil autorului. Aceste judecăți sunt aproape tot atât de uzate ca și fraza că Anatole France e sceptic și discipol a lui Renan – formula pe veci a celor cu totul de pe dinafara literaturii. E totuși util să se noteze că astăzi un profesor, care altminteri se apropie de dușmăniile tinerilor – ale tinerilor pe care i-a dăscălit poate – consimte să laude astfel.

Există un fel de comic, placid și care abia pare că vrea să fie observabil: acest comic este una din noutățile cu deosebire sigure și solide ale artei lui France. E altceva decât tradiționala ironie fină a francezului – tradițională până la banalitate: este o distanță estetică nouă, de unde agresivitatea este exclusă; ridiculul implicat, iar nu scos cu zgomot la iveală. Inovația este considerabilă în estetica rizibilului. Dar aceste sunt amănunte pe care cei agitați contra lui France nu le pot lua în seamă. Mai caracteristică e neatenția acestora pentru imparțialitatea lui artistică.

Clerici, militari, evrei, aristocrați, financiari, profesori, servitoare, regaliști, francmasoni, mame de familie, fete publice camuflate, parlamentari, escroci, vagabonzi, procurori – France ni-i prezintă cu neobosită îngăduială, cu o distribuție de lumină și umbră atât de atentă și dreaptă, încât e de bănuit că tocmai această anormală înțelegere și toleranță, această supremă noutate a artistului este unul din motivele care, nemărturisit, supără cu deosebire mulțimea oamenilor pe care-i mână pornirea simplistă de a lăuda și ponegri, de a detesta sau iubi figuri literare top atât ca și pe cele reale.

Prin diversitatea tipurilor din aceeași categorie socială – preoții, militarii, evreii din Istoria contimporană cu deosebire – Anatole France a înfățișat, cu excepțională liniște artistică, lumea de mijloc, a realizat natural și subtil promisiunea atâtor școli sau individualități literare de a reprezenta viața de toate zilele fără intrigă teatrală, fără catastrofă enormă. Acest artist „de săracă înzestrare” și „lipsit de imaginație” ne-a dat pitorescul istoric, atât de splendid în eleganta lui autenticitate, din Komm l’Atrebate, din La rotisserie de la Reine Pedauque, din Viața Ioanei d’Arc.

Fără îndoială, France a făcut multe mofturi în arta lui, mai puțin în atitudinile lui politice. Dar nu de aici e gâlceava. Și poate nici chiar de la persiflajul lui stăruitor – poporul său e pregătit ca nici un altul pentru farmecul negării iscusite – ci bogăția de raționalitate neobosită pe care a revărsat-o peste stupiditățile patetice și autoritare sperie fără scăpare mulțimea capetelor seci, exasperează pe infirmii inteligenței, ironic dotați de natură cu temperamente excesive. E păcat că oamenii ca Fay ajung să facă jocul Trublionilor.

Dar situația nu e gravă. Șefii adorați ai tineretului, Maurras și Daudet, acordă maistrului hulit o considerație deplin admirativă. Ei simt doar că arta lui France este un capital cu deosebire solid în tezaurul de glorie al spiritului și deci al patriei franceze.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »