Am greșit. Deunăzi, vorbind de stilul lui Renan, am spus, după mărturia lui Emile Gebhart, că La Priere sur l’Acropole, giuvaerul etern inevitabil în toate panegiricele închinate maistrului delicios, a fost scrisă în biblioteca Școalei franceze sau la Hotel d’Angleterre în Atena. Târziu după Gebhart, Albert Thibaudet venise cu ideea că Rugăciunea a fost, probabil, scrisă în insula Ischia. Nici așa nu-i. Acum de curând, d. Jean Pommier, profesor, a publicat în Revue de Paris, un studiu despre originile bucății, și acolo ne informează că ea a fost scrisă, câteva luni mai târziu, acasă, la Paris. Și d. Pommier, care face lucrurile serios, a cercetat carnete inedite de călătorie ale lui Renan, și a găsit că în La Priere… sunt utilizate note dintr-o plimbare în Norvegia.

Renaniștii au strigat că-i profanare și-i ridicul să cercetezi izvoarele (!) unui scriitor așa de mare. D. Souday, mai ales, s-a iritat peste măsură și a vorbit, foarte veninos, despre Le Pommier sur l’Acropole… și bietul profesor Pommier crezuse că a luat toate măsurile de cuvenit respect către idolul de care se apropia, scriind cu sfială mare: „Arretons ici cette analyse impie”. Ce naiv! Nu s-a gândit că nu era vorba să se oprească; sacrilegiul era că a început o asemenea cercetare… Dar adoratorii nu înțeleg; de aceea doar sunt adoratori.

Ce însemnează, în cazul de față, asemenea cercetare asupra metodei de lucru a unui literat? Renan zice: „les heures que je passais sur la colline sacree etaient des heures de priere”. Aceasta, evident, ca să ne prepare pentru lirismul care urmează îndată – cinci pagini de apostrofări și invocații neobosite, impecabil elegante.

După drepturile elementare ale interpretării literare, îmi era permis – vreau să zic: eram obligat! – să pun alături de informația din Souvenirs de jeunesse (pe care Renan singur le taxează de verite et poesie, și adaugă: „bien des choses y ont ete mises, afin qu’on sourie”) observațiile unui învățat serios și cinstit ca Gebhart, care tocmai în acele „ceasuri” era acolo cu dânsul.

Și?

Și, prin urmare, Renan care însuși semnalase repetat că genurile literare își au vremea lor, sunt născute din necesități istorice și rămân supuse acestora, că încercarea de a reînvia genuri moarte este o greșală copilăroasă, o idee învechită de retor, Renan compune acasă, în biurou, cu note luate în biblioteci filologice și în călătorii prin Grecia și Norvegia, un fel de psalm – el, profesorul de gramatică comparată și critică biblică din secolul XIX, flegmaticul blajin și ironic – un imn, parc-ar fi un preot ori un adept delirant de acum mii de ani. Și rezultatul este un anahronism literar: amestec pestriț și comic de exclamații tipicare, de ornamente erudite colecționate din manuale savante și de note critice judicioase și interesante! Aceste materiale, atât de eterogene, puse atât de fără jenă la un loc, dau impresia unei glume la un banchet de profesori. Pentru febrilii renaniști români va fi binefăcătoare, poate, o apreciere franceză, pe care, fără îndoială, o vor citi cel puțin cu respectuoasă atenție datorită absolut spiritului latin: „on exhumera la sempiternelle Priere sur l’Acropole… Entre nous, cette piece sent un peu la parodie” (Jean-Jacques Brousson, în Les Nouvelles litteraires din 24 februarie 1923).

Pentru stil, o asemenea întreprindere trece cu totul peste marginile virtuozității acceptabile – este curat joc acrobatic.

Despre scrisul lui Renan a zis odată Jules Lemaître: „on ne voit pas comment c’est fait”. Pentru infinit citata Rugăciune, cum vedem acum, fraza lui Lemaître este cel puțin exagerată… se vede prea bine… „comment c’est fait!”… Dar sonoritatea frazei? A cercetat cineva riguros ritmele prozei lui Renan ca să vadă dacă, prin varietatea ori noutatea lor, pot să stea alături, ori mai sus chiar – nu?! – decât ale lui Chateaubriand, ale lui Ballanche, ale lui Maurice de Guerin? sau – fiindcă mulțimea cititorilor de azi îi frecventează rar ori deloc pe aceștia – decât ritmele lui Flaubert și France, ale lui Huysmans, ale lui Lemaître el însuși? Până la o asemenea cercetare, de ce atâta vorbă de muzicalitatea lui Renan? Fraza lui Lemaître a fost, probabil, o grațiozitate curentă – cine știe ce compliment evaziv, din fuga condeiului.

Cred că proza lui Renan e făcută din ingredientele ritmice și retorice cele mai consacrate printr-un uz școlar foarte vechi și general, acumulate și aplicate cu intenția stăruitoare de a le da un maximum de evidență. Proza aceasta este un muzeu complet al frumuseților pe care le au în urechi și în memorie milioane de avocați, ziariști, profesori și alți cetățeni cari întrețin relații fragede cu „literatura”.

Încă de mult, caracterizase Huysmans scrisul lui Renan prin o formulă de maistru: „le verbe aqueux d’Ernest Renan!”

Lui Marcel Proust stilul lui Renan i se pare „gazetăresc”. Se înțelege, și de multe ori: „perfect”. Neapărat. Stilul „perfect” nu-i posibil decât în acea metodă literară care-i a lui Renan. „Perfect”, „perfecție” sunt cuvinte favorite în estetica clasicistă a secolului XVII, care se întemeia pe credința fermă că există o excelență unică în artă, simplu și clar determinabilă. La asemenea excelență se putea și se cerea să ajungă orice intenție artistică, absolut indiferent de orientarea firească a talentului și de structura psihologică a momentului creației. Perfecția era determinată prin reguli – și sigur realizabilă tot prin ele. Renan a fost un tip „perfect” de epigon al clasicismului. Stilul lui este „adeseori” – perfect. Nici vorbă! Dar un tânăr literat francez judecă, de pildă, așa: „son style peut paraître blanchâtre et affecte souvent (par exemple la fameuse Priere sur l’Acropole), sa pensee trop adroite et son mysticisme trop papelard” (Bernard Fay, în Les Nouvelles litteraires, 12 aprilie 1924).

Jurnaliștii și profesorii laolaltă au consacrat de mult pe France discipol al lui Renan. În momentele sale literare, ubiquul Mitică, după ce constată că France e sceptic, adaugă cu finețe: ca și Renan, maistrul lui.

În călătoria sa literară prin America de Sud, deputațiile de literați și studenți îl salutau regulat și credincios ca „școlar al lui Renan”… – până într-atât, că placidul Anatole și-a pierdut răbdarea și a vorbit astfel unui ziarist: „Qu’y a-t-il de commun, je vous demande, entre l’auteur de la Vie de Jesus et moi?… Il a appris a ecrire dans les eucologes et moi dans Voltaire. Son style a la fausse simplicite de cet art sacre des enfants de Marie et des enfants de choeur… Le mien est ce qu’il est, mais il ne sent pas la bigotterie. Et puis je suis emancipe, tandis que votre Renan demeurera sousdiacre in aeternum! Il preche. Il se croit incredule parce qu’il ne recite plus son breviaire, mais il est opprime sous toutes sortes de fidelites, de professions, de confessions, de symboles! Il est denue de tout esprit critique. Il n’a aucun sens de l’histoire”… Și France dezvoltă această judecată, înșirând comparațiile istorice, de o foarte îndoielnică savoare, atât de întrebuințate de Renan – regii merovingieni asimilați cu fermierii actuali din Beauce ori Brie, Saul cu un șeic arab, David cu Abd-el-Kader – și arătând inconsistența criticii biblice a profesorului literat, care interpretează cărțile sfinte când raționalist, când romantic. Iar Jean-Jacques Brousson, relatând conversația lui France, observa că sarcasmele aceste cuprind o părticică de adevăr.

Mie nu-mi trebuie aici decât caracterizarea stilului cu vorbele „fausse simplicite”. În ele se rezumă înțelesul întregii Note în care am arătat izvoarele istorice și psihologice ale artei lui Renan, punându-l mai ales pe dânsul însuși să se explice și să se descrie în fața cititorului.

Când am scris-o, nu știam că France îi găsise o atât de clară concluzie. Cred că nici încheierea textului meu nu era obscură; ci numai ceva mai energică în ton.

Mă găsesc dar în tovărășie bună; mă pot dezinteresa liniștit de rest.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »