7 noiembrie 2007

Albert Camus sau omul absurd şi revoltat

Albert CamusFragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Mavrodin:

„Camus a afirmat explicit în nenumărate rânduri că nu aparţine existenţialismului: ‘Nu, nu sunt existenţialist’, – spune el într-unul din interviurile sale (nov. 1945). ‘Sartre şi cu mine suntem întotdeauna miraţi când ne vedem numele citate alături.[…] Amândoi ne-am publicat toate cărţile, fără excepţie, înainte de a ne cunoaşte. Când ne-am cunoscut, n-am făcut decât să constatăm tot ceea ce ne desparte. Sartre este existenţialist, şi singura carte de idei pe care am publicat-o, Mitul lui Sisif, este îndreptată împotriva filosofilor numiţi existenţialişti.’ Iată de ce unii critici şi istorici literari îl situează pe Camus într-un capitol aparte, intitulat, în mod vag, ‘în marginea existenţialismului’. Într-adevăr, Camus se separă de Sartre printr-o idee fundamentală, hotărâtoare pentru întreaga sa gândire. Căci dacă pentru Sartre ‘existenţa precede esenţa’, pentru Camus, dimpotrivă, există o natură umană dată odată pentru totdeauna, valoare preexistentă către care omul trebuie să tindă şi criteriu suprem la care trebuie să se refere.”

„Întâlnim şi la Camus refuzul manifestat de toţi filosofii existenţialişti de a fi sistematici (sistemul fiind rezultatul unui demers care afirmă prioritatea raţiunii), refuz afirmat în mod peremptoriu într-un text antologic, în care scriitorul se declară a fi mai curând moralist decât filosof, circumscriind printr-o formulă fericită locul primejdios şi dificil de menţinut unde se situează gândirea sa: ‘Nu sunt un filosof. Nu cred destul în raţiune pentru a crede într-un sistem. Vreau doar să ştiu cum trebuie să te comporţi. Şi, mai exact, cum poţi să te comporţi când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în raţiune.’ Dar deşi pretenţia ‘filosofică’ este mai mică în cazul lui Camus decât în cel al lui Sartre, cei doi scriitori au în comun acelaşi mod de a concepe demersul literar ca demers complementar unei gândiri filosofice exprimate paralel prin eseuri de filosofie. Caracterul mult mai explicit al eseului va pune în lumină sensul operei literare – conceput ca sens ascuns, simbolic -, în timp ce eseul se va îmbogăţi el însuşi cu viaţa, concretă şi misterioasă, totodată, a operei literare gemene. Astfel, textul filosofic şi opera literară vor iradia unul asupra celuilalt, într-o indestructibilă unitate.”

„În Mitul lui Sisif, Camus încearcă să stabilească principiul fundamental al gândirii sale, principiu de ordin ontologic care îi apare ca având o ‘evidenţă’ ce desfide orice argumentare. Moartea apare ca o certitudine matematică (‘sângeroasele matematici ale morţii’), răpind orice sens vieţii, care, în această perspectivă, nu-i decât o ‘aventură inutilă’. Experienţa aceasta atinge limita tragicului în cazul sinucigaşului (deoarece conştiinţa individului angajat în ea presupune a fi atins limita trăirii lucide şi a raţionamentului lucid, tragicul rezultând, pentru Camus, tocmai de aici: nu faptele ca atare sunt revelatorii, ci acuitatea cu care sunt ele înregistrate de conştiinţă). Iată de ce întreaga meditaţie camusiană porneşte de la binecunoscuta sa afirmaţie: ‘Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea.’ (Mitul lui Sisif) Căci un om care se sinucide răspunde negativ, prin chiar gestul său, la întrebarea dacă viaţa ‘merită sau nu să fie trăită’. Camus începe toată discuţia de aici şi pentru că moartea, prin iremediabilul ei, autentifică în mod absolut gestul sinucigaşului, importanţa problemei şi autenticitatea răspunsului. Sub acest raport, dar numai sub acest raport – pentru că scriitorul respinge soluţia – sinuciderea poate deveni temă de meditaţie profundă şi lecţie pentru ‘oamenii dispuşi să se pună în acord cu ei înşişi’. A recunoaşte că viaţa nu are sens înseamnă, implicit, a-i recunoşte absurditatea. După ce propune o memorabilă descriere fenomenologică a sentimentului absurdului şi a cauzelor care îl pot declanşa şi-l aduce în lumina conştiinţei, Camus încearcă definirea noţiunii de absurd pe planul inteligenţei, această analiză a absurdului ca răsfrângere intelectuală sprijinindu-se pe raţiune, dar pe o raţiune considerată a avea puteri limitate. E o tentativă de definire profund originală, ea nemaiputând fi întâlnită sub această formă la nici unul dintre gânditorii existenţialişti. Pentru Camus, absurdul rezidă într-un raport: raportul dintre ‘lumea iraţională’ (adică o lume care scapă principiului raţiunii umane) şi conştiinţa umană ‘însetată de claritate’. Omul s-ar afla, aşadar, în imposibilitatea de a înţelege universul supunându-l unui principiu unic. ‘Evidenţa’ postulată implică şi o alta: absenţa lui Dumnezeu, inexistenţa unei ‘lumi de apoi’, prezenţa unică a acestei lumi, lipsită de orice transcendenţă. (‘Împărăţia mea este acestă lume.’) Singurul răspuns ‘onest’, care nu va ‘eluda’ nimic la întrebarea ‘viaţa merită sau nu să fie trăită’ va fi – după Camus, care respinge atât soluţia sinuciderii, cât şi soluţia religioasă – cel ce va menţine în prezenţă cei doi termeni ai raportului definitoriu pentru absurd (‘lumea iraţională’ şi conştiinţa), afirmându-i în fiecare clipă, obligându-i să se confrunte. Conştiinţa lucidă devine astfel binele unic şi suprem, izvor al tuturor valorilor, fundamentând comportamentul ‘omului absurd’. Consecvenţa acestei atitudini orgolioase şi lipsite de speranţă poate fundamenta, în concepţia lui Camus, o morală a curajului şi a unei fericiri aureolată de o tragică grandoare.”
„Este important să remarcăm că toate operele lui Camus, construite invariabil ca opere simbolice, obligă la descifrarea nu numai a unei atitudini de revoltă metafizică, ci şi la descifrarea unui protest în plan social şi istoric.”

„Omul absurd şi revoltat […] va impune aşadar un sens vieţii, lipsită pentru el de orice sens: responsabilitatea faţă de ceilalţi. Ceea ce pentru Camus, adept al nonviolenţei, înseamnă a combate suferinţa sau cel puţin a nu o spori. Scriitorul ne propune în ultimă instanţă, ‘o soluţie de aşteptare’, cea a muncii zilnice, muncă solidară şi responsabilă. După modelul vechilor greci, Camus încearcă să găsească un echilibru între natură şi devenire (istorie). Această ‘gândire de Miazăzi’ sau ‘solară’, fondată pe antinomii, este expresia unei ‘seninătăţi crispate’. ‘Lipsei de măsură’, ea îi opune ‘măsura’ care, ‘născută din revoltă’, este un ‘conflict constant suscitat şi stăpânit fără încetare de inteligenţă’, ‘pură tensiune’ a conştiinţei sisifice perpetuu confruntată cu lumea absurdă. Pentru a o înţelege cu adevărat, cititorul nu trebuie să uite nici o clipă că semnificaţia propriu-zis estetică a acestei opere este permanent dublată de o semnificaţie etică.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent 8 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook