30 iulie 2008

Emily Brontë şi destine la răscruce de vânturi

Emily BronteEmily Jane Brontë (30 iulie 1818 – 19 decembrie 1848) este una dintre celebrele surori Brontë, numele său fiind legat pentru totdeauna de singurul roman pe care l-a scris, „La răscruce de vânturi”. Considerat astăzi o lucrare clasică a literaturii engleze, romanul surprinde cititorul care s-ar crede pus în faţa unei lecturi uşoare, prin complexitatea construcţiei şi prin capacitatea de analiză a celor mai întunecate colţuri ale minţii umane, prin descrierea exactă a sentimentelor extreme şi confuze. Pe mine cel puţin, m-a surprins atitudinea faţă de propriile personaje, pentru că nu am descoperit nicăieri vreo încercare de a le înfrumuseţa prin omisiune sau prin diluarea trăirilor. Ies la iveală, sub ochiul atent al cititorului, cu bune şi rele, pasionaţi şi intenşi, capabili de distrugere şi de răzbunare.

Fragmentele selectate sunt centrate pe începutul poveştii şi pe câteva elemente pe care le-am considerat importante pentru explicarea conflictului. Nu am dorit în niciun caz dezvăluirea completă a subiectului şi nici divulgarea deznodământului. E doar un îndemn la lectură din curiozitate sau la o relectură din nostalgie.

Naraţiunea se face la persoana I, personajul-narator fiind cel care scoate treptat la iveală, folosind surse diferite, întunecata poveste de la Wuthering Heights.

Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr, am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.
— Domnul Heathcliff? l-am întrebat.
Răspunsul a fost un semn făcut din cap.
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji…
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă plictisească; intră!
Acest „intră” a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând: „Du-te dracului” decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunăvoinţă decât cuvintele lui. Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decât mine.

Titlul romanului este, aparent, numele unui loc, însă desfăşurarea acţiunii demonstrează dimensiunea metaforică a sintagmei „la răscruce de vânturi”.

Wuthering Heights e denumirea reşedinţei domnului Heathcliff. O poreclă provincială potrivită pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănţuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios şi rece; şi nu e greu de ghicit cu ce putere porneşte vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiţi în apropierea casei şi a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerşind parcă pomană de la soare. Din fericire, arhitectul a fost prevăzător şi a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colţurile, apărate de pietre mari, ieşite mult în relief.
Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulţimea de sculpturi groteşti risipite cu precădere pe faţadă şi în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumăraţi grifoni care începuseră să se fărâmiţeze şi amoraşi lipsiţi de pudoare, am descoperit data — 1500 — şi numele Hareton Earnshaw. Aş fi vrut să fac câteva comentarii şi să-l rog pe ursuzul meu proprietar să-mi facă un scurt istoric al acestei clădiri; dar atitudinea lui, aşa cum stătea în faţa uşii, părea să-mi ceară ori să intru imediat în casă, ori să plec definitiv. Iar eu nu doream să-i sporesc nerăbdarea înainte de a fi pătruns în sanctuarul său.

Heathcliff, îndrăgostitul rebel, la maturitate:

Dar domnul Heathcliff oferea un contrast izbitor faţă de casa şi felul lui de viaţă. Ca înfăţişare, părea un ţigan cu pielea tuciurie, ca îmbrăcăminte şi purtare, un gentleman, atâta cât poate părea gentleman un om care trăieşte la ţară. Fiind bine făcut la trup şi având o faţă plăcută, cu toată înfăţişarea lui morocănoasă, nici chiar lipsa de cochetărie nu-i şedea rău. L-ai fi putut bănui că este de o îngâmfare de proastă calitate; dar inima mea binevoitoare îmi spunea că nu poate fi vorba de aşa ceva: nu ştiu ce instinct mă făcea să cred că rezerva lui izvorăşte din sila pe care o are pentru orice exteriorizare a sentimentelor, pentru orice manifestare a unei simpatii reciproce, că iubeşte sau urăşte în ascuns, şi i s-ar părea o obrăznicie ca cineva să-i arate că-l iubeşte sau îl urăşte. Dar mă cam pripesc: îi dăruiesc cu prea multă generozitate propriile mele însuşiri.

Noua Cathy (fiica marii iubiri a lui Heathcliff), construită ca un alter ego al celeilalte, bântuită de aceiaşi demoni:

Aşa cum stătuse înainte, lumina nu ajungea până la ea; acum însă i-am putut vedea desluşit trupul şi obrazul. Era zveltă şi, după câte mi se părea, nu departe de vârsta unei fetişcane. Trupul frumos, iar obrazul — cea mai gingaşă şi distinsă faţă pe care am avut vreodată plăcerea s-o privesc. Trăsături fine, foarte frumoase, bucle bălaie, mai degrabă aurii, stăteau despletite pe gâtul ei delicat; iar ochii, dacă ar fi avut o expresie binevoitoare, ar fi fost irezistibili. Dar, spre norocul inimii mele sensibile, singurul sentiment ce se putea citi în ei era dispreţul sau un soi de deznădejde, cu totul nefirească pe asemenea chip.

Hareton Earnshaw, un alter ego al lui Heathcliff în tinereţe:

Între timp, tânărul îşi trase pe umeri o haină foarte jerpelită şi, aşezându-se şi el în faţa focului, începu să se uite la mine pe furiş, ca şi cum între noi ar fi fost o duşmănie de moarte încă nerăzbunată. Începusem să mă întreb dacă era servitor ori ba. Atât veşmintele, cât şi vorba îi erau grosolane, cu totul lipsite de distincţia pe care o remarcasem la domnul şi doamna Heathcliff. Părul, castaniu şi des, era aspru şi neîngrijit, favoriţi stufoşi îi acopereau obrajii, iar mâinile îi erau înnegrite, ca ale unui muncitor de rând; totuşi purtarea lui era îndrăzneaţă, aproape sfidătoare, iar faţă de stăpâna casei nu părea să aibă atitudinea unui servitor. În lipsa unor dovezi precise în privinţa situaţiei lui în acea casă, am socotit că e mai bine să nu iau în seamă purtarea-i curioasă; şi, câteva minute mai târziu, intrarea lui Heathcliff mă salvă în oarecare măsură din situaţia neplăcută în care mă aflam.

Prima menţiune a Catherinei:

Într-un colţ al poliţei pe care îmi aşezasem lumânarea, se afla un vraf de cărţi mucegăite, iar poliţa toată era acoperită cu inscripţii zgâriate în vopseaua ei. De fapt, nu era decât un singur nume scris cu diferite litere, mari şi mici: „Catherine Earnshaw”, ici şi colo „Catherine Heathcliff”, si apoi iarăşi „Calherine Linton”.
Cuprins de toropeală, îmi rezemai capul de fereastră, silabisind mereu Catherine Earnshaw… Heathcliff… Linton…, până când pleoapele mi se închiseră; dar n-am rămas nici cinci minute cu ochii închişi, şi în întuneric îmi apăru numele „Catherine” în litere albe, luminoase, roind ca nişte năluci vii; iar când m-am deşteptat, încercând să alung acest nume obsedant, am descoperit că fitilul lumânării mele se aplecase pe una din cărţile vechi şi că întreaga încăpere mirosea a piele de viţel arsă. Am rupt mucul fitilului şi, simţindu-mă foarte rău din pricina frigului şi a mirosului, m-am aşezat în capul oaselor şi am deschis pe genunchi tomul atins de flacără. Era o „Biblie” tipărită cu litere mici şi care mirosea îngrozitor de tare a mucegai. Foaia albă de la început purta inscripţia „Catherine Earnshaw, cartea ei”, şi o dată, cam cu un sfert de veac în urmă. O închisei şi luai alta, apoi alta, până când le cercetai pe toate. Catherine avea o bibliotecă aleasă, şi starea de uzură a cărţilor dovedea că le folosise mult, dar nu tocmai aşa cum s-ar fi cuvenit: abia un capitol scăpase de comentariile scrise cu peniţa — cel puţin aşa mi se păru mie — căci fiecare porţiune albă lăsată de tipograf era acoperită de scrisul ei. Unele erau propoziţii răzleţe, altele formau un adevărat jurnal, zmângălit cu un scris neîndemânatic de copil. În partea de sus a unei pagini libere (probabil că i s-a părut o comoară când a descoperit-o) avui plăcerea deosebită de a găsi o excelentă caricatură a prietenului meu Joseph, schiţată cam primitiv, dar foarte asemănătoare. Deodată se aprinse în mine interesul pentru necunoscuta Catherine şi începui imediat să-i descifrez hieroglifele pălite.

Visul vizitatorului, cel care dezvăluie chinul sufletelor care locuiesc Wuthering Heights:

De data aceasta îmi dădeam seama că eram culcat în încăperea aceea strâmtă de stejar şi auzeam desluşit vântul năprasnic şi zăpada viscolind; auzeam, de asemenea, creanga de molift făcând mereu acelaşi zgomot supărător, numai că acum îi cunoşteam cauza adevărată. Mă enerva însă atât de tare, încât m-am hotărât să-i pun capăt dacă se poate; şi astfel m-am ridicat şi am încercat să deschid fereastra. Cârligul era înţepenit în belciug, lucru observat de mine în stare de veghe, dar uitat apoi.
— Orice-ar fi, trebuie să pun capăt zgomotului! murmurai şi, spărgând geamul cu pumnii, am scos afară un braţ pentru a prinde creanga care mă supăra; dar în locul ei, degetele mele se încleştară pe degetele unei mâini mici, reci ca gheaţa! Cuprins de groaza înspăimântătoare a coşmarului, am încercat să-mi retrag braţul, dar mâna se agăţase de braţul meu şi un glas de o melancolie sfâşietoare, plângând în hohote, spunea:
„Lasă-mă să intru, lasă-mă să intru!”
„Cine eşti?” întrebai, luptând între timp să-mi trag braţul.
„Catherine Linton, răspunse glasul tremurător. M-am întors acasă, am rătăcit pe coclauri!” (De ce m-am gândit la „Linton”? Citisem doar de douăzeci de ori „Earnshaw” şi numai o dată „Linton”).
Pe când vorbea am zărit în întuneric o faţă de copil ce privea pe fereastră. Groaza mă umplu de cruzime şi, văzând că zadarnic încerc să mă desprind de această făptură, i-am tras mâna pe geamul spart, frecându-i încheietura de el, până când începu să curgă atâta sânge, de se udară aşternuturile. Dar ea se văita mai departe: „Lasă-mă să intru!” şi continua să mă strângă cu putere, aproape înnebunindu-mă de spaimă.
„Dă-mi drumul dacă vrei să te las să intri, i-am spus în cele din urmă — altfel n-am cum!”
Degetele i se desfăcură, eu mi-am tras mâna prin gaura geamului, am aşezat repede cărţile în stivă în faţa geamului şi mi-am astupat urechile pentru a nu mai auzi rugămintea aceea sfâşietoare. Cred că am stat aşa, cu urechile astupate, cam un sfert de ceas; totuşi, când am ascultat din nou, plânsul acela jalnic nu contenise!
„Pleacă de-aici! i-am strigat; n-am să te las să intri niciodată, chiar de m-ai ruga douăzeci de ani!”
„Sunt douăzeci de ani de atunci, boci glasul, douăzeci de ani de când nu-mi găsesc locul!”

Reacţia lui Heathcliff:

L-am ascultat în ceea ce privea părăsirea odăii, dar, neştiind unde duceau sălile acelea înguste, m-am oprit în prag şi, fără să vreau, am fost martor la o scenă de netăgăduită superstiţie din partea proprietarului meu, care, în mod bizar, dezminţi aparentul lui bun-simţ. Înaintă până la pat, deschise fereastra dintr-o smucitură şi, pe când trăgea de ea, izbucni într-un plâns puternic, pe care nu şi-l putea stăpâni. Spunea hohotind:
— Intră! Vino, Cathy, oh, vino, Cathy… numai o dată! Oh! Iubita inimii mele! Ascultă-mă de data asta, Catherine, măcar acum!
Dar năluca se arătă capricioasă, aşa cum sunt de obicei nălucile: nu dădu nici un semn de viaţă, iar zăpada şi vântul, viscolul năprasnic, pătrunseră prin fereastră şi, ajungând până la mine, îmi stinseră lumânarea.

Întoarcerea la povestea iniţială, rememorată de servitoarea Nelly, care îşi aminteşte aducerea lui Heathcliff la Wuthering Heights:

Ne-am strâns cu toţii în jurul lui şi, peste capul domnişoarei Cathy, am zărit un copil murdar, zdrenţăros, cu părul negru; era destul de mare pentru a putea umbla şi vorbi. După chip ai fi zis că-i mai mare decât Catherine, dar când l-a aşezat în picioare, s-a uitat în jurul lui şi a bolborosit vorbe pe care nimeni nu le-a putut înţelege. Mie mi s-a făcut frică, iar doamna Earnshaw părea gata să-l arunce afară; s-a înfuriat şi l-a întrebat pe soţul ei cum de-a putut aduce în casă acel pui de ţigan, când ei aveau odraslele lor de hrănit şi crescut? Ce-avea de gând să facă acum cu el, înnebunise oare de-a binelea? Stăpânul a încercat să-i explice toată povestea, dar era într-adevăr istovit de oboseală şi tot ce-am putut desluşi eu în timp ce doamna bodogănea, a fost că-l găsise pe o stradă din Liverpool, lihnit de foame, singur, părăsit şi aproape mut; că l-a adunat de pe drum şi a pornit să afle al cui era. Apoi mai spuse că nimeni nu l-a putut lămuri şi, pentru că nici banii, nici timpul nu-i îngăduiau zăbavă, a socotit că este mai cuminte să-l aducă acasă în loc să mai cheltuiască zadarnic pe-acolo, deoarece hotărâse să nu-l părăsească pe caldarâm aşa cum îl găsise. Stăpâna mea a bombănit până când, în cele din urmă, s-a potolit; iar domnul Earnshaw mi-a spus să-l spăl şi să-l culc cu copiii noştri.

Atitudinea familiei faţă de noul venit:

Cu vremea, domnul Earnshaw începu să slăbească. Fusese sănătos şi activ, dar deodată puterile îl părăsiră, şi când fu silit să stea la gura sobei, deveni îngrozitor de supărăcios. I se căşuna din nimica toată şi imediat ce i se părea că cineva vrea să-i încalce cât de puţin autoritatea, ajungea aproape la crize de nebunie. Ele se dezlănţuiau mai ales când cineva încerca să se împotrivească sau să poruncească favoritului său, Heathcliff. Grija lui cea mai mare era ca nu cumva să i se spună vreo vorbă urâtă; parcă-l frământa gândul că, din pricina dragostei lui pentru Heathcliff, toţi ceilalţi îl urau şi voiau să-i facă rău. Asta însă n-a fost spre folos băiatului, căci cei mai blânzi dintre noi, nevrând să-l necăjim pe stăpân, cedam în faţa părtinirii lui; iar îngăduinţa noastră a fost hrană îmbelşugată pentru îngâmfarea şi firea întunecată a copilului. Totuşi, trebuia să ne purtăm aşa; căci de două sau de trei ori, când Hindley şi-a arătat dispreţul faţă de Heathcliff în timp ce bătrânul se afla prin apropiere, acesta s-a înfuriat foare rău, a pus mâna pe baston să-l lovească şi a început să tremure de furie că nu-l putea izbi.

Legătura profundă dintre Catherine şi Heathcliff:

Desigur, fata avea nişte purtări pe care nu le mai văzusem la niciun copil, aşa că pe toţi cei din casă ne scotea din răbdări de cincizeci de ori pe zi, şi poate şi mai mult; din clipa când cobora jos şi până-n clipa când se ducea la culcare n-aveam nici un minut de linişte de teamă că iar va face vreo poznă. Era tot timpul din cale-afară de agitată, gura nu-i tăcea deloc — cânta, râdea şi-i bătea la cap pe toţi cei ce nu făceau ca ea. Era o bucăţică de fată sălbatică şi rea, dar avea cei mai frumoşi ochi, cel mai dulce zâmbet, cel mai legănat mers din toată parohia; de altfel cred că nu voia să supere pe nimeni, căci după ce te făcea să plângi de-a binelea, rareori se întâmpla să nu se ţină după tine până te potoleai şi atunci trebuia s-o mângâi tu pe ea. Îl iubea mult, prea mult, pe Heathcliff. Cea mai mare pedeapsă pe care o putusem inventa, era s-o despărţim de el, cu toate că nimeni nu era certat din pricina lui mai mult decât ea.

Intrarea Catherinei în lumea elegantă a Lintonilor:

Cathy a rămas la Thrushcross Grange până la Crăciun, adică cinci săptămâni. În răstimp glezna i se vindecase complet, şi purtările i se îmbunătăţiseră simţitor. Stăpâna noastră se dusese de mai multe ori s-o vadă şi începu să-şi pună în aplicare planul de reeducare a lui Cathy, căutând să-i trezească respectul de sine însăşi. În acest scop îi dădu rochii frumoase şi îi făcu multe complimente pe care fetiţa le primea cu plăcere. Aşa că, în locul unei mici făpturi sălbatice, care umbla cu capul gol şi făcea gesturi nestăpânite, se repezea în casă sărind şi se năpustea asupra noastră şi ne strângea în braţe aşa de tare încât ni se tăia răsuflarea, văzurăm descălecând de pe un ponei frumos şi negru, o persoană plină de ifose, cu bucle castanii ce atârnau de sub borurile unei pălării de fetru, garnisită cu pene, purtând un costum de călărie cu fustă lungă, pe care trebuia s-o ridice cu ambele mâini pentru a putea păşi în casă.

Mărturisirea care aduce dezastrul…

— Dacă aş fi în cer, Nelly, aş fi din cale-afară de nenorocită. O dată am visat că eram acolo.
— Ţi-am spus că nu vreau să ascult visele dumitale, domnişoară Catherine! Mă duc să mă culc, o întrerupsei din nou.
Ea râse, reţinându-mă, căci făcusem o mişcare pentru a mă ridica de pe scaun.
— Asta nu-i nimic! strigă ea. Voiam numai să-ţi spun că cerul nu mi s-a părut un sălaş potrivit pentru mine şi mi se rupea inima de plâns. Doream să mă întorc din nou în pământ, iar îngerii s-au mâniat pe mine şi m-au azvârlit în mijlocul bălăriilor din vârful lui Wuthering Heights, unde m-am trezit plângând în hohote de fericire. Acest vis poate explica taina mea. Îmi place tot atât de puţin să mă mărit cu Edgar Linton, cât să fiu în cer, şi dacă păcătosul din odaia aceea nu l-ar fi adus pe Heathcliff în halul în care se află, nici prin gând nu mi-ar fi trecut s-o fac. Acum însă, dacă m-aş mărita cu Heathcliff, m-aş simţi degradată, aşa că el nu va şti niciodată cât îl iubesc, nu pentru că-i frumos, Nelly, ci pentru că el e mai mult eu însămi decât sunt eu — eu însămi. Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al lui şi al meu sunt la fel, iar între al lui Linton şi al meu e o deosebire ca între o rază de lună şi un fulger, sau între gheaţă şi foc.

… şi dragostea care aduce moartea.

Eu nu-ţi pot tălmăci asta în vorbe. În această lume, marile mele suferinţe au fost suferinţele lui Heathcliff: le-am văzut şi simţit pe toate de la început. Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, aşa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt întotdeauna o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă. Aşa că nu mai vorbi despre despărţirea noastră; e cu neputinţă, şi…

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

5 comentarii la Emily Brontë şi destine la răscruce de vânturi

  1. Mariana a spus:

    Superb…Poate continuati sau amplificati analiza acestui roman…Poate si alte romane ale scriitoarelor BRONTE…@};-

  2. Iulia Muşat a spus:

    Mulţumiri. Am notat :)

  3. Miruna a spus:

    Cartea este absolut superba, si chiar merita citita.

  4. Iulia Muşat a spus:

    Şi recitită din când în când :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook