Fragmente din lucrarea „Principiile filosofiei dreptului” de Georg Wilhelm Friedrich Hegel, apărută la Editura Paideia, 1998, în traducerea Ioanei Ungureanu şi a Mădălinei Lazăr:
„Ştiinţa filosofică a dreptului are ca piatră de temelie ideea de drept, conceptul de drept şi realizarea acestuia.
Filosofia are de-a face cu idei, şi tocmai de aceea nu cu ceea ce se obişnuieşte a se numi simple concepte; ea prezintă, mai mult, parţialitatea şi inexactitatea acestora, aşa cum conceptul (nu ceea ce auzim adesea numit astfel şi este de fapt numai o determinare abstractă a înţelesului) este singurul care are realitate şi chiar îşi atribuie această realitate el însuşi. Tot ce nu este realitate desemnată de concept este existenţă efemeră, hazard aparent, impresie, apariţie lipsită de viaţă, neadevăr, iluzie etc. Reprezentarea pe care conceptul o oferă în realizarea sa este pentru cunoşterea conceptului însuşi, celălalt moment esenţial al ideii, cu totul alta faţă de forma care există numai la nivel de concept.”
„Fahrenheit 451” a lui Ray Bradbury (n. 22 august 1920) mi s-a părut un protest la acel soi de „political correctness” care obligă la menajarea psihicul omului-cititor sau omului-privitor de filme, născută din dorinţa de a nu deranja. Efortul de a face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi degenerează treptat şi spectaculos într-o continuă goană după esenţializare grotescă a informaţiei, după rezumare excesivă ce duce la o economie de timp care naşte apoi plictiseală şi blazare, după finaluri fericite prin transformarea sfârşitului unei cărţi de dragul vânzărilor sau cursul unui film pentru succesul de box office. Un protest împotriva hedonismului, pe care l-am găsit amar, dar în care am zărit şi o umbră de speranţă şi de încredere că dincolo de gustul distorsionat al publicului care vrea totul frumos şi repede, valorile reale vor supravieţui… în cele mai puţin convenţionale şi previzibile feluri.
Cum ar fi dacă omenirea ar pleca de pe Pământ şi cineva ar uita să deconecteze ultimul robot? Aceasta este premiza de la care pleacă noua comedie extraordinară de animaţie realizată de Disney-Pixar şi derulată în spaţiu: “WALL•E”. Un film plin de umor, duioşie, fantezie şi emoţie, “WALL•E” îşi poartă publicul într-o remarcabilă călătorie prin toată galaxia, demonstrând încă o dată măiestria cu care Pixar creează lumi noi şi stabileşte noi standarde pentru a oferi poveşti fascinante, personaje care evoluează, muzică incredibilă şi animaţie generată pe computer, cu ajutorul celor mai performante tehnologii existente.
Iată câteva fragmente din romanul „Război şi pace” de L.N. Tolstoi, tradus în româneşte de Ion Frunzetti şi N. Parocescu. Secvenţele selectate alcătuiesc un portret interesant al împăratului Napoleon Bonaparte (15 august 1769 – 5 mai 1821), privit mai mult ca învins al Rusiei decât cuceritor al lumii. Fără a oferi o rezolvare a problematicii romanului, rândurile de mai jos pot ajuta la stabilirea şi înţelegerea mecanismului de interpretare a faptelor eroilor, aşa cum îl concepe Tolstoi: istoria nu este nicidecum rezultatul voinţei liderilor.
Premisa întregului roman, precizată (ca de o voce din off) de unul dintre personaje:
Poate nu înţeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaşte înalta sa chemare şi-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest măreţ rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea?… Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înţelege, şi, de altfel, nici nu e în stare să înţeleagă toată măreţia sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acţiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilţov?… Nimic. N-au înţeles şi nu pot înţelege spiritul de abnegaţie al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuşi şi vrea totul pentru binele omenirii. Şi ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a şi declarat că Bonaparte e de neînvins şi că Europa întreagă n-are nici o putere în faţa lui… Eu nu cred nicio vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, şi nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n’est qu’un piège. Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa !…
Fragmente din volumul lui Nicolae Manolescu – „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc„, capitolul „Cel din urmă ţăran”, pp. 250-293 (Editura Gramar, Bucureşti, 2006):
„Originalitatea primelor nuvele ale lui Marin Preda provine dintr-un anumit comportament al naratorului. El nu mai este omniscient, dar nu adoptă decât aparent o perspectivă interioară, legată de personaje. În Calul sau Colina perspectiva este aceea „din afară”. În În ceată sau O adunare liniştită, personajul care relatează e mai puţin interesant ca „reflector”, ca o psihologie ce se dezvăluie spontan, decât ca un virtuoz în materie de povestire şi nu simţirea ultragiată a lui Resteu sau supărarea candidă a lui Paţanghel formează obiectul explorării, ci modul însuşi al povestirii. Din perspectiva aleasă de narator, conştiinţa personajelor rămâne, deci, sau neimportantă sau necunoscută. O strategie a omisiunii? Datele întrebării ar trebui poate inversate: cu alte cuvinte, poate că există ceva în realitatea însăşi, socială, morală, în omul pe care proza lui Marin Preda îl zugrăveşte, care îl împiedică pe narator să ne spună mai mult decât ne spune despre ele; poate că nu naratorul ascunde unele laturi ale lumii, dar lumea însăşi i se sustrage de la un punct înainte.”
Emily Jane Brontë (30 iulie 1818 – 19 decembrie 1848) este una dintre celebrele surori Brontë, numele său fiind legat pentru totdeauna de singurul roman pe care l-a scris, „La răscruce de vânturi”. Considerat astăzi o lucrare clasică a literaturii engleze, romanul surprinde cititorul care s-ar crede pus în faţa unei lecturi uşoare, prin complexitatea construcţiei şi prin capacitatea de analiză a celor mai întunecate colţuri ale minţii umane, prin descrierea exactă a sentimentelor extreme şi confuze. Pe mine cel puţin, m-a surprins atitudinea faţă de propriile personaje, pentru că nu am descoperit nicăieri vreo încercare de a le înfrumuseţa prin omisiune sau prin diluarea trăirilor. Ies la iveală, sub ochiul atent al cititorului, cu bune şi rele, pasionaţi şi intenşi, capabili de distrugere şi de răzbunare.
Fragmente din lucrarea „Principiile filosofiei dreptului” de Georg Wilhelm Friedrich Hegel, apărută la Editura Paideia, 1998, în traducerea Ioanei Ungureanu şi a Mădălinei Lazăr:
Încarc...
