15 august 2008

Napoleon Bonaparte în viziunea Rusiei învingătoare

Napoleon BonaparteIată câteva fragmente din romanul „Război şi pace” de L.N. Tolstoi, tradus în româneşte de Ion Frunzetti şi N. Parocescu. Secvenţele selectate alcătuiesc un portret interesant al împăratului Napoleon Bonaparte (15 august 1769 – 5 mai 1821), privit mai mult ca învins al Rusiei decât cuceritor al lumii. Fără a oferi o rezolvare a problematicii romanului, rândurile de mai jos pot ajuta la stabilirea şi înţelegerea mecanismului de interpretare a faptelor eroilor, aşa cum îl concepe Tolstoi: istoria nu este nicidecum rezultatul voinţei liderilor.

Premisa întregului roman, precizată (ca de o voce din off) de unul dintre personaje:

Poate nu înţeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaşte înalta sa chemare şi-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest măreţ rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea?… Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înţelege, şi, de altfel, nici nu e în stare să înţeleagă toată măreţia sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acţiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilţov?… Nimic. N-au înţeles şi nu pot înţelege spiritul de abnegaţie al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuşi şi vrea totul pentru binele omenirii. Şi ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a şi declarat că Bonaparte e de neînvins şi că Europa întreagă n-are nici o putere în faţa lui… Eu nu cred nicio vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, şi nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n’est qu’un piège. Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa !…


Prinţul Andrei Bolkovski este cel care vede cealaltă faţă a marelui om:

— Eu nu spun defel că toate planurile noastre ar fi bune, zise prinţul Andrei, dar nu pot înţelege cum de-l judeci dumneata în felul ăsta pe Bonaparte. Dumneata poţi râde cât ai poftă, dar eu sunt dator să-ţi spun că Bonaparte este totuşi un mare căpitan de oşti!
— Mihail Ivanovici! îi strigă bătrânul prinţ arhitectului care, ocupat cu o bucată de friptură, nădăjduia că pe el l-au uitat. Ţi-am spus eu dumitale ori ba că Bonaparte este un mare tactician? Iată, şi el spune acelaşi lucru.
— Întocmai, Luminăţia Voastră, răspunse arhitectul.
Prinţul râse iarăşi cu râsul lui glacial.
— Bonaparte s-a născut cu noroc. Are soldaţi minunaţi, fără de seamă. A mai avut şi avantajul să-i atace întâi pe nemţi. Şi pe nemţi numai leneşii nu i-au putut bate. De când e lumea lume, pe nemţi i-au bătut toţi, iar ei n-au bătut încă pe nimeni; doar când s-au bătut între ei. Şi-a câştigat şi el gloria pe spinarea lor.
Şi prinţul începu să analizeze toate greşelile pe care, după părerea sa, le făcuse Bonaparte în fiecare din războaiele lui, şi chiar şi în afacerile de stat. Fiul nu-l mai contrazicea, dar se vedea bine că, oricare-ar fi fost argumentele ce i s-ar fi adus, era tot atât de puţin dispus, ca şi bătrânul, să-şi schimbe părerile. Prinţul Andrei asculta, ferindu-se să-l contrazică şi mirându-se, fără să vrea, cum de putea acest bătrân, care trăia de atâţia ani izolat la conacul lui, să dea dovadă de o cunoaştere atât de exactă şi să analizeze cu atâta pricepere, toată situaţia militară şi politică a Europei din ultimii ani.

După bătălia de la Austerlitz:

Călăreţii nou-veniţi erau Napoleon şi doi aghiotanţi care-l însoţeau. Bonaparte, inspectând câmpul de luptă, dădea ultimele dispoziţiuni pentru întărirea bateriilor, care trăgeau în stăvilar […] şi cerceta morţii şi răniţii rămaşi pe câmpul de bătaie.
— De beaux hommes! [Viteji oameni!] exclamă Napoleon, uitându-se la un grenadier rus, care zăcea mort, lungit pe burtă, cu faţa la pământ, cu ceafa de culoarea neagră a leşurilor şi cu o mână largă desfăcută de corp, înţepenită.

Apropierea pericolului:

Războiul se înteţea şi teatrul luptelor se apropia de graniţele Rusiei. Pretutindeni nu se auzeau decât blesteme la adresa lui Bonaparte, duşmanul neamului omenesc, în sate se mobilizau ostaşii şi se făceau recrutări noi, iar de pe teatrul de război soseau tot felul de ştiri, ca de obicei, mincinoase şi, în consecinţă, interpretate în fel şi chip.

Întâlnirea a doi suverani, aflaţi pe poziţii aliate pentru moment, văzută de Nikolai Rostov:

Napoleon îi spuse ceva lui Alexandru. Cei doi împăraţi descălecară şi strânseră unul altuia mâna. Pe chipul lui Napoleon se zugrăvise un zâmbet antipatic şi prefăcut. Alexandru spunea ceva cu o expresie prietenoasă.
Deşi o grămadă de jandarmi francezi călări căutau să îndepărteze mulţimea, Rostov nu-şi lua ochii de la Alexandru şi Bonaparte şi le urmărea fiecare mişcare. Îl surprinse ca un lucru cu totul neaşteptat faptul că Alexandru se comporta ca de la egal la egal cu Bonaparte şi că Bonaparte avea un fel de a se purta foarte degajat, ca şi cum apropierea de suveran ar fi fost pentru el un lucru cât se poate de natural şi obişnuit, şi i se adresa, ca unui egal […].

Francezul decorează un soldat rus:

Napoleon întoarse uşor capul îndărăt şi-şi întinse peste umăr mâna mică şi grasă în semn că dorea să apuce ceva. Persoanele din suită, ghicind în aceeaşi clipă ce doreşte, începură să se frământe şi să şoptească între ele, şi-şi trecură ceva din mână în mână, în vreme ce un paj, acelaşi pe care Rostov îl văzuse în ajun la Boris, dădu fuga în faţă şi, aplecându-se respectuos asupra mâinii întinse, fără să o lase să aştepte nicio clipă, depuse în ea o decoraţie cu panglică roşie. Napoleon o apucă, fără să se uite la ea, cu două degete. Decoraţia licări între ele. Apropiindu-se apoi de Lazarev, care cu ochii holbaţi nu se uita decât spre ţar, Napoleon îşi întoarse privirea spre Alexandru, ţinând să-i arate prin aceasta că gestul pe care-l făcea acum era adresat aliatului său. Mâna mică şi albă cu decoraţia atinse un nasture de la tunica ostaşului Lazarev. Napoleon părea convins că era de ajuns numai o atingere a mâinii lui pe pieptul acestui soldat, pentru ca acesta să se socotească pe vecie fericit de a fi fost decorat şi distins pentru toţi ceilalţi oameni de pe lume. Napoleon doar cât lipi crucea de haina lui Lazarev şi-şi şi retrase mâna, întorcându-se spre Alexandru, ca şi cum ar fi fost sigur că decoraţia nu se putea să nu rămână lipită de pieptul soldatului. Şi crucea, într-adevar, rămăsese lipită. Mâini grijulii de ruşi şi francezi se repeziseră să o prindă în aceeaşi clipă de tunica ostaşului. Lazarev se uită posomorât la omul scund cu mâini albe ce-i făcuse nu ştiu ce la pieptul tunicii şi, stând tot în poziţia pentru onor, se uită apoi din nou drept în ochii lui Alexandru, ca si cum l-ar fi întrebat dacă să mai rămână mult aşa, ori îi ordonă să plece, sau, poate, mai are ceva, cine ştie ce, de făcut? Dar nu i se ordonă nimic şi el mai rămase încă multă vreme ţeapăn, în această poziţie.

Schimbarea taberelor:

În 1809, alianţa dintre cei doi stăpâni ai lumii, cum erau numiţi Napoleon şi Alexandru, mersese atât de departe, încât atunci când Napoleon declară în acel an război Austriei, un corp de armată rus trecu graniţa ca să lupte de partea inamicului de altădată al Rusiei, Bonaparte, împotriva fostului ei aliat, împăratul Austriei; atât de departe mersese alianţa, încât cercurile sus-puse vorbeau despre posibilitatea unei căsătorii între Napoleon şi una din surorile împăratului Alexandru. Dar, în afară de aceste consideraţii de politică externă, societatea rusă a vremii dădea o mare atenţie reformelor interne care cuprinseseră în această epocă toate ramurile administraţiei de stat.
În tot acest timp, viaţa de toate zilele, viaţa cea adevărată a oamenilor, cu grijile lor reale — sănătatea şi boala, munca şi odihna — cu aspiraţiile lor spre gândire, ştiinţă, poezie, ori muzică, şi cu iubirile, prieteniile, aversiunile şi pasiunile lor, îşi urma ca întotdeauna drumul, independent şi în afară de orice preocupări privind alianţa sau inamiciţia politică a lui Napoleon Bonaparte cu Rusia şi în afară de orice reformă posibilă.

Începutul sfârşitului:

Pe la sfârşitul anului 1811, înarmările şi concentrările de forţe începură să se intensifice în Europa Apuseană, iar în 1812 aceste forţe — milioane de oameni (socotind şi pe cei ce transportau şi aprovizionau armata) — se deplasară de la apus spre răsărit către frontierele Rusiei spre care, exact în acelaşi chip, se îngrămădeau din 1811 forţele Rusiei. La 12 iunie, forţele Europei Apusene trecură graniţele Rusiei şi războiul începu; se produse, cu alte cuvinte, un eveniment potrivnic oricărei raţiuni şi firii omeneşti îndeobşte. Milioane de oameni se aruncară unii asupra altora, săvârşind atâta amar de nelegiuiri, înşelăciuni, trădări, furturi, falsificări şi emisiuni de asignate false, jafuri, incendieri şi omoruri fără şir, câte n-ar putea aduna laolaltă veacuri de-a rândul analele tribunalelor din lumea întreagă, dar pe care, pe atuncea, oamenii care le săvârşeau nu le priveau defel ca pe nişte fărădelegi.

Justificările convenţionale…

Ce a determinat acest eveniment neobişnuit? Care i-au fost cauzele? Cu naivă convingere, istoricii afirmă că între pricinile acestui eveniment se numără jignirea adusă ducelui de Oldenburg, nerespectarea bloculului continental, setea de dominaţie a lui Napoleon, dârzenia lui Alexandru, erorile unor diplomaţi ş.a.m.d.
Prin urmare, ar fi fost de ajuns ca Metternich, Rumianţev sau Talleyrand să-şi fi dat puţină osteneală, între o recepţie şi un banchet, să scrie o depeşă mai abilă, sau ca Napoleon să-i fi scris lui Alexandru: Monsieur mon frère, je consens á rendre le duché au duc d’Oldenbourg, şi n-ar mai fi fost nici vorbă de război.

… şi ipoteza tolstoiană:

Fatalismul este în istorie inevitabil pentru explicarea fenomenelor iraţionale (adică a acelora a căror raţiune noi nu o pricepem). Cu cât ne străduim mai mult să explicăm raţional aceste fenomene ale istoriei, cu atât ele devin pentru noi mai lipsite de raţiune şi mai de neînţeles.
Fiecare om trăieşte pentru sine, îşi foloseşte libertatea pentru atingerea scopurilor sale personale şi simte cu întreaga sa fiinţă că la un moment dat poate face sau nu poate face cutare sau cutare faptă; de îndată ce a săvârşit-o însă, fapta aceasta, săvârşită, într-un anumit moment al curgerii timpului, devine ireversibilă şi ia caracterul unui bun al istoriei, în cadrul căreia nu mai are însemnătatea unei acţiuni libere, ci a unui fapt predestinat.
Viaţa fiecărui om are două laturi: viaţa personală, care este cu atât mai liberă, cu cât interesele sale sunt mai abstracte, şi o viaţă elementară, de roi, în care omul, fără să se poată sustrage, împlineşte legi ce i-au fost prescrise.
Conştient, omul trăieşte pentru sine, dar serveşte în mod inconştient ca armă pentru atingerea ţelurilor istorice e întregii omeniri. O faptă, odată săvârşită, e ireversibilă, acţiunea ei concurând în timp cu milioanele de acţiuni ale celorlalţi oameni, capătă o însemnătate istorică. Cu cât stă omul mai sus pe scara socială, cu cât este în funcţie peste mai mulţi oameni, cu atât mai multă putere are asupra celorlalţi, cu atât este mai evidentă predestinarea şi caracterul de neocolit al fiecăreia din acţiunile sale.

Invadarea Rusiei:

La 12 iunie, dis-de-dimineaţă, ieşi din cortul său, întins în ziua aceea pe malul stâng, abrupt, al Nemanului, şi se uită cu ocheanul la puhoaiele trupelor sale, care se scurgeau din pădurea Wilkowissk şi se revărsau pe trei poduri improvizate peste Neman. Soldaţii ştiau că era de faţă împăratul, îl căutau cu privirea şi, când îi găseau în sfârşit pe colină, în faţa cortului, silueta distanţată de suită, în uniformă şi cu pălăria pe cap, îşi aruncau capelele în sus, strigau: „Vive l’Empereur!” 2 şi, unii după alţii, la nesfârşit, izvorau şi iarăşi izvorau din pădurea uriaşă care-i ascunsese până acum pentru ca, rupând rândurile, să se scurgă pe cele trei poduri, de cealaltă parte a râului.

La 13 iunie, Napoleon luă un cal mărunt, pursânge roib, încalecă şi porni în galop, spre unul din podurile de peste Neman, asurzit tot timpul de strigătele entuziaste pe care le suporta, se vede, numai pentru că nu se putea să-i oprească pe soldaţi de a striga şi de a-şi exprima astfel dragostea faţă de el; dar strigătele acestea care-l însoţeau pretutindeni îl oboseau şi-l distrăgeau de la grijile războiului, ce-l prinseseră din clipa în care revenise în fruntea armatei.

Primirea soliei ruşilor:

Balaşov intră într-un salonaş din care o uşă dădea în cabinetul de lucru, acelaşi cabinet de unde îl trimisese în misiune împăratul rus. Balaşov rămase aici, în aşteptare, cam două minute. De dincolo de uşă se auziră nişte paşi grăbiţi. Amândouă canaturile se dădură cu repeziciune în lături, totul amuţi, şi din cabinet se făcură auziţi alţi paşi energici şi hotărâţi: era Napoleon. Tocmai îşi terminase toaleta pentru plimbarea călare. Purta o tunică albastră, descheiată, deasupra unei veste albe ce se lăsa pe pântecul lui rotund şi pantaloni albi din piele de elan, întinşi pe coapsele grăsune ale picioarelor lui scurte, încălţate cu botfori. Părul, tuns scurt, se vedea că abia fusese pieptănat, dar o şuviţă îi cădea în jos, drept în mijlocul frunţii late. Ceafa albă şi grasă se revărsa peste gulerul negru al tunicii; mirosea a apă de colonie. Pe faţa lui plină şi tinerească, cu bărbia proeminentă, se citea expresia de majestoasă bunăvoinţă a suveranilor.
Intră, tresărind la fiecare pas şi lăsându-şi uşor capul pe spate. Întreaga lui făptură, scurtă şi îndesată, cu umeri laţi şi graşi, cu pântecul şi pieptul scoase involuntar în afară, avea înfăţişarea aceea impunătoare şi majestoasă pe care o au la patruzeci de ani oamenii trăiţi în huzur. Afară de asta, se vedea bine că în ziua aceea era cât se poate de bine dispus.
El înclină puţin capul, răspunzând la plecăciunea adâncă şi respectuoasă a lui Balaşov şi, apropiindu-se, începu imediat să-i vorbească, ca omul care preţuieşte fiecare minut din timpul lui şi nu se înjoseşte până într-atâta, încât să-şi pregătească dinainte cuvintele, ci e sigur că va spune totdeauna ceea ce e bine să spună şi numai ceea ce trebuie. […] Era vădit că nu-l interesa câtuşi de puţin persoana lui Balaşov. Se vedea bine că numai ceea ce se petrecea în sufletul său prezenta pentru el interes. Tot ce era în afară n-avea pentru el nici o importanţă, pentru că totul în lume atârna, cum i se părea lui, numai de voinţa sa.

La fiecare frază a lui Napoleon, Balaşov voia să răspundă şi avea ce; făcea tot timpul mişcarea omului care vrea să spună ceva, dar Napoleon îl întrerupea. Cu privire la nebunia suedezilor, el vru să spună că Suedia se preface în insulă când are Rusia de partea ei; Napoleon, însă, începu să răcnească supărat, ca să-i acopere vocea. Se afla în acea stare de surescitare în care trebuia să vorbească, să vorbească şi iarăşi să vorbescă, numai pentru a-şi demonstra singur sieşi că are dreptate. Balaşov începu să se vadă pus într-o situaţie grea: ca sol, se temea să nu-şi calce demnitatea şi simţea neapărată nevoie să obiecteze; ca om, însă, suferea sufleteşte în faţa mâniei lipsite de orice îndreptăţire, în prada căreia se vedea limpede că se lăsa Napoleon, uitându-şi de sine. Balaşov ştia că orice cuvânt spus acum lui Napoleon n-avea importanţă, că el singur se va ruşina de ceea ce a spus când se va dezmetici. Balaşov stătea cu ochii în jos, uitându-se cum îi zvcneau lui Napoleon pulpele groase şi încercând să-i ocolească privirile.
— Şi ce-mi pasă mie de toţi aceşti aliaţi ai dumneavoastră? spunea Napoleon. Eu am aliaţii mei, polonezii: sunt optzeci de mii şi se luptă ca leii. În curând vor fi două sute de mii.
Apoi, şi mai supărat — probabil de faptul că, spunând asta, minţise vădit şi că Balaşov, în aceeaşi poză resemnată, stătea tăcut în faţa lui — se întoarse brusc din mers, se opri chiar lângă Balaşov, dând repede şi energic din mâinile lui albe, şi începu, aproape strigând:
— Aflaţi că dacă împingeţi Prusia împotriva mea, o şterg de pe harta Europei, zise el palid, cu faţa desfigurată de mânie şi izbindu-şi cu un gest energic palmele mici una de alta. Da, vă voi azvârli dincolo de Dwina, dincolo de Nipru şi voi ridica împotriva voastră bariera aceea pe care numai o Europă criminală şi orbită v-a putut îngădui s-o sfărâmaţi. Da, iată ce vă aşteaptă, iată
ce-aţi avut de câştigat, îndepărtându-vă de mine, mai zise el şi făcu de câteva ori, tăcut, înconjurul odăii […].

Solul este invitat la masă:

Napoleon îl întâmpină pe Balaşov prietenos şi plin de voie bună. Nu numai că nu se vedea pe faţa lui nicio urmă de stânjenire sau de căinţă pentru ieşirea pe care o avusese dimineaţa, dar, dimpotrivă, făcea tot ce putea ca să-l îmbărbăteze pe Balaşov. Se vedea bine că, în ce priveşte concepţia lui despre sine, Napoleon era absolut convins că nu ar putea greşi şi avea credinţa că tot ceea ce făcea el era bine, nu pentru că ar fi corespuns cu noţiunea de ce e bine şi ce e rău, ci pentru că el era cel care făptuia.
Împăratul era foarte bine dispus, după plimbarea călare pe străzile Wilnei, unde ieşise să-l întîmpine şi să-l petreacă mult norod, aclamându-l cu entuziasm. La toate ferestrele caselor de pe străzile pe unde trecuse, fuseseră scoase covoare, drapele şi cifra lui imperială, iar doamnele poloneze ieşite să-l salute îşi fluturaseră batistele la geamuri.
La masă, punându-l pe Balaşov alături de el, i se adresă nu numai cu prietenie, ci aşa ca şi cum l-ar fi socotit şi pe dânsul în rândul curtenilor săi, în rândul oamenilor care-i împărtăşeau planurile şi erau datori să se bucure de succesele sale. Între altele, el aduse vorba de Moscova şi începu să-l întrebe pe Balaşov despre capitala Rusiei, dar nu aşa cum întreabă un călător pasionat, dornic să ştie cât mai multe asupra unei noi localităţi pe care are de gând s-o viziteze, ci într-un fel care presupunea convingerea că Balaşov, ca rus, trebuie să se simtă măgulit de această dovadă de interes din partea lui.

Între timp, în tabăra ruşilor se fac planuri:

Afară de aceasta, în ceea ce spuseseră până acum toţi vorbitorii, cu excepţia lui Pfuel, era o trăsătură comună care nu existase la consiliul de război din 1805; trăsătura aceasta era acum, deşi tăinuită, o vizibilă teamă, o panică în faţa geniului lui Napoleon, o spaimă care se dădea pe faţă în expresiile fiecăruia. I se atribuiau lui Napoleon toate posibilităţile, îl aşteptau din toate direcţiile şi numele lui temut servea ca să-şi dărâme unul altuia, rând pe rând, propunerile.

Motivul pentru care, totuşi, Napoleon va pierde:

Acum e limpede pentru noi care a fost, în 1812, cauza pieirii armatei franceze. Nimeni n-are să poată nega că pricina pieirii trupelor franceze ale lui Napoleon a fost, pe de o parte, înaintarea lor începută prea târziu, înspre inima Rusiei, fără pregătirea necesară unei campanii de iarnă, iar pe de altă parte, caracterul căpătat de acest război prin incendierea oraşelor ruseşti şi deşteptarea urii împotriva duşmanului în sufletul poporului rus. Dar pe atuncea, nu numai că nimeni n-a prevăzut faptul (care acum pare vădit) că numai pe această cale putea să-şi afle pierzania o armată de opt sute de mii de oameni, armata cea mai bună din lume, condusă, pe deasupra, şi de cel mai bun comandant, într-o luptă cu armata rusă, de două ori mai slabă şi fără experienţă şi condusă de comandanţi neîncercaţi. Nu numai că n-a prevăzut nimeni lucrul acesta, dar toate sforţările din partea ruşilor au fost statornic îndreptate spre a împiedica tocmai ceea ce putea salva Rusia; iar din partea francezilor, cu toată experienţa şi aşa-zisul geniu militar al lui Napoleon, au fost făcute toate sforţările în scopul de a se ajunge până la sfârşitul verii la Moscova, adică de a se săvârşi tocmai ceea ce trebuia să-i piardă.

Mersul istoriei este, de fapt, rezultatul întâmplării şi al unei voinţe colective:

Faptele mărturisesc de la sine că nici Napoleon n-a prevăzut vreun pericol în marşul către Moscova şi nici Alexandru şi comandanţii armatei ruse nu s-au gândit pe atunci la o ademenire a lui Napoleon, ci au avut tocmai gândul potrivnic. Atragerea lui Napoleon în inima ţării s-a petrecut nu după vreun plan al cuiva (nici nu credea nimeni în această posibilitate), ci s-a datorat unui concurs complex de intrigi, de ţeluri personale şi de dorinţe ale oamenilor care au luat parte la acest război, oameni care n-aveau cum ghici ceea ce urma să se întâmple şi ceea ce avea să fie salvarea Rusiei, unica ei salvare. Totul se petrece cum e mai puţin de aşteptat.

Thiers, istoricul lui Napoleon, spune, ca şi ceilalţi istorici ai lui Napoleon, încercând să scuze greşeala eroului său, că Napoleon a fost atras spre zidurile Moscovei împotriva voinţei lui. El are dreptate, după cum dreptate au toţi istoricii care caută explicarea evenimentelor istorice în voinţa unui singur om; are tot atâta dreptate câtă au şi istoricii ruşi care susţin că Napoleon a fost atras spre zidurile Moscovei prin iscusinţa comandanţilor ruşi. Aici, în afară de legea retrospectivităţii (a privirii îndărăt), care prezintă tot trecutul ca pe o pregătire a faptului produs, mai este şi reciprocitatea, care încurcă totul. Un bun jucător care pierde partida de şah este sincer încredinţat că înfrângerea lui se [datorează unei greşeli făcute de el] şi caută greşeala aceasta la începutul jocului, dar uită că la fiecare din mişcările jocului au putut fi unele greşeli de acelaşi fel şi că niciuna din mişcările jucate n-a fost perfectă. Greşeala asupra căreia îşi concentrează atenţia a putut fi observată numai pentru că adversarul s-a folosit de ea. Dar cu cât mai complicat este, în comparaţie cu jocul de şah, jocul de-a războiul, o partidă care nu decurge în condiţiuni de timp ştiute, în care nu o singură voinţă mişcă nişte maşini neînsufleţite, ci totul rezultă din nenumăratele ciocniri ale diferitelor voinţe independente.

Până la bătălia de la Borodino, forţele noastre erau, faţă de cele franceze, în raport de aproximativ cinci la şase, iar după bătălie — în raport de unu la doi; adică, până la bătălie noi am avut o sută de mii de oameni şi francezii o sută douăzeci de mii, iar după bătălie noi am avut cincizeci de mii şi ei o sută de mii. Cu toate acestea, înţeleptul şi încercatul Kutuzov a primit bătălia. Tot aşa, Napoleon, genialul comandant de oşti, cum i se spune, a dat bătălia şi a pierdut un sfert din armată, întinzându-şi şi mai mult frontul. Dacă cineva afirmă că, ocupând Moscova, Napoleon avea de gând să încheie campania, aşa cum făcuse ocupând Viena, împotriva acestei afirmaţii sunt multe argumente. Înşişi istoricii lui Napoleon povestesc că el a voit să se oprească încă de la Smolensk, că era conştient de pericolul ce-l prezentau poziţiile sale atât de întinse şi că ştia bine că ocuparea Moscovei nu avea să încheie campania, căci la Smolensk văzuse şi în ce hal îi erau lăsate oraşele ruseşti şi că nu primea nici un răspuns la repetatele lui declaraţii că ar dori să înceapă tratative.
Dând şi primind bătălia de la Borodino, Kutuzov şi Napoleon au procedat în mod spontan şi absurd. Iar istoricii, după ce faptele s-au întâmplat, au adus o mulţime de argumente iscusit ticluite, pentru a demonstra clarviziunea şi genialitatea celor doi conducători de oşti, care, în realitate, dintre toate instrumentele oarbe ce săvârşesc evenimente mondiale, au fost factorii cei mai orbi şi mai lipsiţi de libertatea voinţei.

La întrebarea: care sunt cauzele evenimentelor istorice, se impune un alt răspuns şi anume că mersul evenimentelor mondiale este de mai înainte hotărât, de sus, că depinde de coincidenţa tuturor voinţelor indivizilor care iau parte la aceste evenimente şi că influenţa unui Napoleon asupra mersului acestor evenimente este numai aparentă, fictivă.

Prima bătălie pierdută:

În bătălia de la Borodino, Napoleon şi-a îndeplinit rolul de reprezentant al puterii tot atât de bine, ba chiar mai bine decât în alte bătălii. El n-a făcut nimic care să împiedice mersul acţiunii; s-a supus părerilor celor mai înţelepte; n-a încurcat lucrurile, nu s-a contrazis singur, nu s-a înspăimântat şi n-a fugit de pe câmpul de luptă, ci şi-a îndeplinit cu mult tact şi cu experienţa războiului, calm şi demn, rolul său de aparent comandant.

Toate procedeele de alte dăţi, care fuseseră întotdeauna încununate de succes: şi concentrarea bateriilor asupra unui singur punct, şi atacul rezervelor pentru ruperea liniilor, şi atacul cavaleriei […], toate aceste procedee fuseseră folosite şi de data aceasta, şi nu numai că nici vorbă nu era de izbândă, dar din toate părţile îi veneau tot aceleaşi şi aceleaşi ştiri că generalii lui sunt ucişi sau răniţi, că sunt neapărat necesare întării că ruşii nu pot fi respinşi şi că armata este dezorganizată.
Altădată, după două-trei dispoziţii date, după două-trei fraze spuse, mareşalii şi aghiotanţii veneau voioşi în goana calului să-l felicite şi îi anunţau capturarea de către ei a unor corpuri întregi de armată […]. Aşa se întâmplase la Lodi, la Marengo, la Arcole, la Jena, la Austerlitz, la Wagram şi aşa mai departe, în multe alte locuri. Acum însă, cu armata lui se petrecea ceva ciudat. Cu toată ştirea cuceririi avanposturilor ruse, Napoleon vedea că lucrurile nu se petrec la fel, nu se petrec deloc la fel ca în bătăliile lui de altădată. Vedea că acelaşi simţământ îl încercau toţi cei din jurul său, oameni cu experienţă în meşteşugul armelor. Chipurile tuturor erau triste, toţi se fereau să dea ochii unii cu alţii. Singur Beausset putea să nu înţeleagă însemnătatea celor ce se întâmplau. Napoleon însă, cu îndelungata-i experienţă a războiului, ştia foarte bine ce înseamnă o bătălie necâştigata încă de către cel ce atacă, după opt ceasuri de sforţări maxime. Ştia că aceasta însemna o bătălie pierdută şi că cea mai neînsemnată întâmplare putea acum, când rezultatul bătăliei era atât de nesigur, să-i aducă pieirea şi lui şi armatei lui.

Aspectul groaznic al câmpului de luptă acoperit de leşuri şi de răniţi, laolaltă cu greutatea pe care o simţea în cap şi cu ştirile despre omorârea şi rănirea a douăzeci din generalii săi cei mai de vază, precum şi conştiinţa că braţul lui, altădată puternic, era acum neputincios, toate acestea produseră o impresie neaşteptată asupra lui Napoleon, căruia de obicei îi plăcea să privească morţii şi răniţii, punându-şi prin aceasta la încercare (cum credea el) tăria sufletească. În ziua aceea, priveliştea fioroasă a câmpului de luptă îi înviase tăria sufletească, pe care o considera meritul şi măreţia lui. Se grăbi să se îndepărteze de câmpul de luptă şi se înapoie pe dâmbul de la Şevardino. Galben, puhav, greoi, cu ochii tulburi, cu nasul roşu şi cu vocea răguşită, şedea, cu ochii în pământ, pe scaunul lui pliant, silit să asculte fără voia lui bubuitul lunurilor. Aştepta cu dureroasă nelinişte sfârşitul acestei bătălii, al cărei participant se considera, dar pe care n-o putea opri. Simţământul omenesc căpătase pentru o clipă ascendent asupra acelei artificiale viziuni a vieţii, căreia îi slujise el atâta vreme. Îl impresionaseră suferinţele şi moartea, pe care le văzuse pe câmpul de luptă, ca şi cum ar fi fost ale lui. Greutatea ce-i apăsa capul şi pieptul îi aminti că şi pe el îl pot ajunge suferinţa şi moartea. În clipa aceasta, nu-şi mai dorea nici Moscova, nici victoria, nici gloria. (Ce glorie îi mai trebuia ?) Tot ce mai dorea acum era odihnă, linişte, libertate.

Iar concluziile trase de autor pot fi judecate, aprobate sau nu de fiecare dintre noi:

Dar nu numai în momentul acela şi în ziua aceea i-a fost întunecată mintea şi conştiinţa acestui om care purta partea cea mai grea a poverii ce-i apăsa pe toţi participanţii la această acţiune, ci niciodată de atunci şi până la sfârşitul vieţii sale n-a mai putut înţelege nici binele, nici frumosul, nici adevărul, nici însemnătatea acţiunilor sale care erau în prea vădit contrast cu binele şi cu adevărul, prea străine de tot ce-i omenesc, pentru ca să le fi putut e| pricepe înţelesul. Nu se putea lepăda de faptele lui, slăvite de jumătate din omenire, şi de aceea a fost nevoit să se lepede de adevăr, de bine şi de tot ce e omenesc. […] El şi-a închipuit că războiul cu Rusia a fost dezlănţuit din voinţa lui şi groaza celor săvârşite în acest război nu i-a cutremurat sufletul. Şi-a luat cu semeţie asupră-şi toată răspunderea evenimentelor şi mintea lui întunecată vedea îndreptăţire în faptul că, în numărul sutelor de mii de oameni omorâţi, erau mai puţini francezi decât bavarezi şi nemţi din Hessa. […] Consecinţă directă a bătăliei de la Borodino a fost fuga nejustificată de nimic a lui Napoleon din Moscova, înapoierea lui pe vechiul drum, cel al Smolenskului, pieirea a cinci sute de mii de invadatori şi pieirea Franţei napoleoniene, asupra căreia, întâia oară la Borodino, căzuse braţul unui potrivnic de o forţă morală superioară.

Primii cincisprezece ani ai veacului al XIX-lea se caracterizează în Europa printr-o deplasare cu totul ieşită din comun a milioane de oameni. Oamenii îşi părăsesc ocupaţiile obişnuite, se aruncă dintr-o parte în cealaltă a Europei, jefuiesc, se ucid unii pe alţii, triumfă şi deznădăjduiesc, şi tot cursul vieţii se schimbă câţiva ani în şir, prezentând o mişcare intensă, care la început merge crescând şi apoi slăbind. Care a fost pricina acestei mişcări, sau după care lege s-a produs? se întreabă mintea omenească.
Istoricii, răspunzând acestei întrebări, ne înşiră faptele şi vorbele câtorva zeci de oameni într-una din clădirile Parcului, dând acestor fapte şi discursuri numele de revoluţie; după aceea, ne dau o biografie amănunţită a lui Napoleon şi a câtorva personaje care l-au simpatizat sau i-au fost ostile, ne vorbesc despre influenţa unora din acesite personaje asupra celorlalte şi ne spun: iată de ce s-a produs această mişcare şi iată-i şi legile.
Însă mintea omenească nu numai că refuză să dea crezare acestei explicaţii, dar spune de-a dreptul că metoda de a explica nu este cea justă, căci prin acest fel de a explica, un fenomen mai slab apare drept o cauză a unuia mai puternic. Suma tuturor liberelor voinţe omeneşti a produs şi revoluţia şi pe Napoleon, şi numai suma acestor libere voinţe i-a suportat întâi şi pe urmă i-a nimicit, şi pe prima şi pe ultimul.

Pentru studierea legilor istoriei trebuie să ne schimbăm în întregime obiectul cercetărilor: să-i lăsăm în pace pe împăraţi, pe miniştri şi pe generali, şi să studiem elementele infinitezimale, de acelaşi gen, care conduc masele. Nimeni nu poate spune în ce măsură este dat omului să ajungă pe calea aceasta la înţelegerea legilor istoriei; dar este evident că pe această singură cale se află posibilitatea surprinderii legilor istoriei şi că, pe drumul acesta, mintea omenească n-a depus încă nici a milioana parte din energia pe care au depus-o istoricii în descrierea faptelor diferiţilor împăraţi, conducători de oşti şi miniştri şi în expunerea teoriilor lor în legătură cu ei.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook