„Fahrenheit 451” a lui Ray Bradbury (n. 22 august 1920) mi s-a părut un protest la acel soi de „political correctness” care obligă la menajarea psihicul omului-cititor sau omului-privitor de filme, născută din dorinţa de a nu deranja. Efortul de a face oamenii „fericiţi” şi mulţumiţi degenerează treptat şi spectaculos într-o continuă goană după esenţializare grotescă a informaţiei, după rezumare excesivă ce duce la o economie de timp care naşte apoi plictiseală şi blazare, după finaluri fericite prin transformarea sfârşitului unei cărţi de dragul vânzărilor sau cursul unui film pentru succesul de box office. Un protest împotriva hedonismului, pe care l-am găsit amar, dar în care am zărit şi o umbră de speranţă şi de încredere că dincolo de gustul distorsionat al publicului care vrea totul frumos şi repede, valorile reale vor supravieţui… în cele mai puţin convenţionale şi previzibile feluri.

Eroul principal este Guy Montag, un pompier (dar nu stinge incendii, ci arde cărţi) care-şi iubeşte meseria şi nu are probleme de conştiinţă legate de ceea ce i se cere să facă. Numărul 451 reprezintă, în grade Fahrenheit, temperatura de auto-combustie a hârtiei.

Era o plăcere să dea foc.
Era o plăcere ieşită din comun să vadă cum obiectele se mistuie în flăcări, să le vadă cum se înnegresc şi cum se schimbă. Să stea cu degetele încleştate pe montura de alamă a uriaşului piton care scuipa petrol ca un venin asupra lumii, să-şi simtă sângele zvâcnind în tâmple, în timp ce mâinile lui, ca cele ale unui fantastic dirijor, conduceau toate simfoniile flăcărilor, nimicind prin foc rămăşiţele şi ruinele carbonizate ale istoriei. Cu casca numerotată simbolic 451, aşezată pe capul masiv, cu ochii aruncând flăcări portocalii la gândul a ceea ce urma să fie, deschise aprinzătorul şi casa explodă într-o vâlvătaie hămesită, incendiind cerul serii într-un vârtej de roşu, galben şi negru. Păşi în mijlocul roiului de scântei. Mai presus de orice, îşi dorea ― la fel ca în vechea glumă ― să împingă o nalbă, cu un băţ, în vâlvătaie, în timp ce cărţile cu paginile fâlfâind ca nişte aripi de porumbel, mureau pe verandă şi pe pajiştea din faţa casei. În timp ce cărţile săreau în sus în vârtejuri de scântei, scrumul lor fiind purtat departe de vântul pe care incendiul îl preschimba într-un nor întunecat.
Montag rânji, acel rânjet înfricoşător al oamenilor atinşi de flăcări şi ţinuţi de ele la distanţă.
Ştia că, atunci când se va întoarce la unitatea de pompieri, îşi va putea face cu ochiul în oglindă, ca un comediant cu chipul înnegrit cu dop ars. Mai târziu, când va merge la culcare, îşi va simţi prin întuneric muşchii feţei încremeniţi în acelaşi rânjet necruţător ca focul. Acel surâs nu dispărea niciodată, niciodată, de când se ştia el.

Întâlnirea cu o fată care ghiceşte cumva că Montag nu e asemenea celorlalţi:

Frunzele toamnei se învolburau pe asfaltul luminat de lună, astfel că fata care înainta pe trotuar părea că alunecă, purtată înainte de vânt şi de frunze. Îşi ţinea capul aplecat, privind cum pantofii ei împrăştiau vârtejul de frunze. Obrazul delicat şi alb ca laptele oglindea o curiozitate blândă, care zăbovea asupra a tot ce se găsea în jur cu o neobosită sete de cunoaştere. Pe chipul fetei se ghicea o uşoară undă de mirare; ochii întunecaţi contemplau lumea înconjurătoare cu atâta concentrare, încât nimic nu le scăpa. Fata purta o rochie albă şi foşnitoare. Lui i se păru că-i aude până şi mişcarea mâinilor legănate în mers, apoi sunetul abia sesizabil al chipului alb întors spre el, în clipa în care fata descoperi că se găsea la un pas de bărbatul care aştepta în mijlocul trotuarului.

„Pompierii” care ard cărţi:

Apoi Clarisse McClellan vorbi din nou.
― Te superi dacă îţi pun o întrebare? De cât timp eşti pompier?
― De zece ani, de la vârsta de douăzeci de ani.
― Citeşti vreodată cărţile pe care le arzi?
― E interzis prin lege! râse el.
― Oh. Desigur.
― E o muncă bună. Luni ardem Millar, miercuri ardem Whitman, vineri Faulkner, le facem scrum, apoi ardem şi scrumul. E deviza noastră oficială.
Merseră mai departe şi fata îl întrebă:
― E adevărat că, în urmă cu mulţi ani, pompierii stingeau focurile în loc să le aprindă?
― Nu. Casele au fost întotdeauna construite din material neinflamabil, te rog să mă crezi.
― Ciudat. Am auzit că, odinioară, casele luau foc din întâmplare şi pompierii erau necesari ca să stingă focul.

Contemplarea lumii şi gânditul – păcate capitale:

― Uneori îmi vine să cred că şoferii nu ştiu ce e iarba sau ce sunt florile, pentru că niciodată nu au timp să le privească, spuse ea. Dacă îi arăţi unui şofer o ceaţă verde, va spune: „Ah, da, e iarbă.” O ceaţă roz: „Ah, da, e o grădină cu trandafiri!”
Ceaţa alba înseamnă case. Ceaţa maronie înseamnă vite. Unchiul meu a mers o dată pe şoseaua aceasta cu viteză mică. Cu şaizeci de kilometri la oră, şi l-au trimis la închisoare două zile. Nu-i straniu şi totodată trist?
― Te gândeşti la prea multe lucruri, îi spuse stânjenit Montag.
― Rareori mă uit la „pereţii vorbitori”, rareori merg la curse ori în parcurile de distracţii. Aşadar, presupun că am o groază de timp pentru gânduri aiurite. Ai văzut panourile lungi de şaizeci de metri de la marginea oraşului? Ştiai că, odinioară, panourile publicitare aveau numai şase metri? Apoi maşinile au început să meargă pe şosele cu asemenea viteză, încât panourile au trebuit lungite, ca reclamele să poată fi citite.
― Asta n-am ştiut! râse scurt Montag.
― Pun prinsoare că mai ştiu şi altceva ce dumneata nu ştii. Dimineaţa iarba e plină de rouă.
Brusc, Montag nu-şi mai aminti dacă ştiuse sau nu, ceea ce-l făcu să devină irascibil.
― Şi dacă te uiţi bine, făcu ea semn spre lună, acolo e un om.
Montag nu mai privise de multă vreme luna.

O întrebare incomodă:

Porni pe aleea din faţa casei. Apoi îşi aminti ceva, se întoarse lângă Montag şi-l privi cu mirare şi curiozitate.
― Eşti fericit? îl întrebă.
― Să fiu cum? exclamă el.
Dar fata dispăruse, alergând sub razele de lună. Uşa din faţă se închise încet în urma ei.
― Fericit! Auzi prostie!
Încetă să mai râdă.
Vârî mâna în deschizătura uşii de la locuinţa lui şi aşteptă ca senzorii să-i recunoască atingerea. Uşa se deschise.
Bineînţeles că sunt fericit. Dar ce-şi închipuie ea? Nu sunt? întrebă el camerele cufundate în tăcere. Rămase cu privirea aţintită în sus, spre grila ventilatorului din hol, şi brusc îşi aminti că în spatele acesteia era ascuns ceva, ceva care acum părea că-l scrutează cu atenţie. Se grăbi să se uite în altă parte.

Chipul-oglindă:

Ce mult semăna chipul ei cu o oglindă! Cu neputinţă: câţi oameni cunoşteai, capabili să-ţi răsfrângă propria ta lumină? Cel mai adesea oamenii erau… căută o comparaţie şi găsi una chiar în meseria lui… torţe care ardeau până se stingeau de la sine. Cât de rar împrumutau celelalte chipuri ceva din chipul tău, ca să-ţi reflecte propria expresie, cele mai profunde şi înfricoşătoare gânduri ale tale?
Ce incredibilă putere de identificare avea fata aceea! Ca un spectator nerăbdător al unui teatru de marionete, anticipând fiecare tresărire de pleoape, fiecare gest al mâinii, fiecare mişcare a degetelor lui, cu o fracţiune de secundă înainte. Cât timp merseseră împreună? Trei minute? Cinci? Şi totuşi, ce mult i se părea acum. Ce siluetă imensă devenise această fată pe scena din faţa ochilor lui! Ce umbră uriaşă arunca pe perete cu trupul ei fragil! Avea senzaţia că, dacă l-ar fi usturat un ochi, ar fi clipit tot ea. Dacă şi-ar fi întins imperceptibil muşchii maxilarelor, ea ar fi căscat cu mult înaintea lui.

Răspunsul la întrebare:

Deschise uşa de la dormitor.
Avu senzaţia că intră în sala rece de marmură a unui mausoleu după ce luna coborâse la orizont. Întuneric deplin, nici o dâră argintie de la lumea dinafară, ferestrele închise ermetic, încăperea ca un mormânt în care nu putea pătrunde nici un sunet al marelui oraş. Dar camera nu era goală.
Ascultă.
Murmurul muzicii de dans, delicat ca un bâzâit de ţânţar, murmurul electric al unei viespi ascunse în cuibul ei cald şi trandafiriu. Muzica se auzea destul de tare ca el să poată recunoaşte melodia. Simţi cum zâmbetul îi piere, se topeşte, boţit şi prăbuşit în sine, ca o ciudată lumânare de seu care ar fi ars prea mult şi acum se mistuise, cu flacăra stinsă. Întuneric. Nu era fericit. Nu era fericit. Îşi repetă cuvintele în gând. Trebuia să admită că acesta era adevărul. Îşi purta fericirea ca pe o mască, iar fata îi smulsese masca şi fugise cu ea peste peluză, iar el nu mai putea să-i bată în uşă ca să i-o ceară înapoi. Fără să aprindă lumina, îşi imagină cum arăta dormitorul. Soţia întinsă pe pat, dezvelită şi rece, ca un cadavru expus pe marginea unui cavou, cu ochii fixaţi în tavan prin fire de oţel trainice şi invizibile. […] Camera era rece, cu toate acestea el simţi că se înăbuşă. Nu voia să tragă draperiile şi să deschidă ferestrele mari cât peretele, fiindcă nu dorea ca razele de lună să pătrundă în încăpere. Aşadar, cu sentimentul cuiva care într-o oră avea să moară sufocat, bâjbâi prin întuneric către patul lui separat, deci rece.

După câteva zile în care o întâlnea pe fată în cele mai neaşteptate moduri, bărbatul are o pierde brusc. Află apoi că murise.

Apoi Clarisse dispăru. Montag nu ştia ce se întâmplă în acea după-amiază, însă n-o vedea nicăieri prin preajmă. Pajiştea era pustie, copacii goi, strada era şi ea pustie; în primul moment nici nu-şi dădu seama dacă îi lipsea sau dacă o căuta, dar, când ajunse la metrou, simţea deja o vagă tulburare. Se întâmpla ceva, rutina fusese întreruptă. E drept, o rutină simplă, care dura doar de câteva zile, şi totuşi… Aproape că-i venea să se întoarcă din drum, să-i lase timp să apară. Dar era târziu şi sosirea metroului îl împiedică să-şi pună intenţiile în aplicare.

Sămânţa îndoielii începe să dea roade:

Montag şovăi.
― Aşa… aşa a fost întotdeauna? Unitatea de pompieri, meseria noastră? Vreau să spun cândva…
― Cândva! exclamă Beatty. Ce fel de discuţie e asta?
Nesăbuitule! se apostrofă în gând Montag. Ai să te dai de gol. La ultimul incendiu văzuse o carte de basme şi-şi aruncase ochii asupra unui singur rând.
― Mă refer la vremurile de altădată, înainte ca locuinţele să fie complet asigurate împotriva incendiilor…
Brusc i se păru că în locul lui vorbea o voce mult mai tânără. Deschise gura şi o auzi pe Clarisse McClellan spunând:
„Pompierii nu stingeau incendiile, în loc să aprindă şi să întreţină focul?”
„Auzi colo bazaconie!”
Stoneman şi Black îşi scoaseră broşurile cu regulamentul, care includeau şi scurte istorioare despre pompierii din America, şi le deschiseră la pagina pe care Montag, deşi familiarizat cu ele de multă vreme, putu citi:
„Înfiinţat în 1790, pentru a arde cărţile influenţate de englezi de pe tot cuprinsul coloniilor. Primul pompier: Benjamin Franklin.
REGULĂ
1. Răspunde imediat la alarmă.
2. Declanşează imediat incendiul.
3. Arde tot.
4. Întoarce-te imediat la bază.
5. Fii pregătit pentru noi alarme.
Toţi erau cu ochii la Montag. Acesta nu schiţă nici o mişcare.

Ultimul ordin executat de erou:

Puzderie de cărţi se prăvăliră asupra lui Montag, care suia înfiorat scara aproape verticală. Ce neplăcut! Până atunci fusese de fiecare dată foarte simplu, ca şi cum ai fi stins un fitil de lumânare. Poliţia sosea înainte, punea la gura victimei o bandă adezivă şi o expedia legată în maşinile lor sclipitoare ca nişte cărăbuşi, iar când soseau pompierii, găseau o casă goală. Nu făceai rău nimănui, nu făceai rău decât lucrurilor! Şi cum, de fapt, lucrurilor nu le puteai face rău, fiindcă lucrurile nu simţeau nimic, nu ţipau şi nu scânceau, aşa cum ar fi putut începe să ţipe şi să se văicărească bătrâna aceasta, mai târziu nu aveai de ce să-ţi faci mustrări de conştiinţă. Nu te ocupai decât de curăţenie. Treabă de femeie de serviciu. Puneai totul la punct. Repede, petrolul! Cine are un chibrit?
Dar astă-seară undeva existase o greşeală. Femeia aceasta strica ritualul. Oamenii făceau gălăgie, râdeau, glumeau ca să acopere tăcerea ei teribilă şi acuzatoare. Ea lăsa încăperile pustii să urle de învinuiri, prăvălind asupra intruşilor pulberea fină a vinovăţiei, pe care ei o trăgeau pe nări în timp ce cotrobăiau în toată casa. Nu era deloc corect. Montag se simţi iritat la culme. În primul rând, femeia n-ar fi trebuit să se găsească aici!
Cărţile îl izbeau în umeri, peste braţe, peste obrazul ridicat în sus. O carte se aprinse, aproape cu supunere, în mâna lui, ca un porumbel alb bătând din aripi. În lumina slabă şi nesigură o pagină atârna ruptă, ca o pană albă, pe care erau tipărite delicat cuvinte. În toată zarva şi învălmăşeala, Montag nu avu decât răgazul să citească un rând, dar în momentul următor acele vorbe i se întipăriră în minte, parcă arse cu fierul roşu. „Timpul a adormit în lumina soarelui de după-amiază.” Aruncă volumul. Imediat se trezi cu altul în braţe.

Năucit de moartea bătrânei, Montag încearcă să-şi lămurească soţia:

― Tu n-ai fost acolo, n-ai văzut, spuse el. Trebuie să existe ceva în cărţi, lucruri pe care nu ni le putem închipui, ca să determine o femeie să rămână într-o casă în flăcări; trebuie să existe ceva. Nu rămâi să arzi aşa, de florile mărului.
― Nu era întreagă la minte.
― Era la fel de întreagă ca mine şi ca tine, poate chiar mai mult, iar noi am ars-o.
― Fără apă, nu clădeşti pod.

Şi acceptă să gândească:

― Nu-i vorba numai de femeia care a murit, continuă Montag. Azi-noapte m-am gândit la tot petrolul pe care l-am folosit în ultimii zece ani. M-am gândit la cărţi. Pentru prima oară am înţeles că în spatele fiecărei cărţi există un om. Fiecare a fost gândită de un om. Cineva a pierdut mult timp ca să le aştearnă pe hârtie. Niciodată până acum nu mi-a venit în minte acest gând. Se sculă din pat. Cuiva i-a trebuit poate o viaţă întreagă ca să încredinţeze foii de hârtie o parte din gândurile sale despre viaţă şi lumea înconjurătoare, şi iată că vin eu şi în două minute pac! Totul s-a dus.
― Dă-mi pace, se răsti Mildred. Eu n-am făcut nimic.
― Să-ţi dau pace? Foarte bine, dar mie cine-mi dă pace? Nu trebuie să ni se dea pace. Din când în când trebuie să ne mai sâcâie câte ceva. De cât timp n-ai mai avut o grijă adevărată? În legătură cu ceva important, cu ceva real?

Bătrânul pompier îi explică faptul că dilema lui nu e singulară:

Beatty pufăi din pipă.
― Mai curând sau mai târziu fiecare pompier trece prin această stare. Tot ce-i trebuie e să înţeleagă, să ştie cum funcţionează mecanismul. Să cunoască istoria meseriei noastre. Acum nu se mai predă la începători, cum se obişnuia odinioară. Mare păcat. Pufăi din nou. În prezent numai căpitanii de pompieri şi-o mai amintesc. Pufăi. Am să ţi-o spun şi ţie. Mildred începu să dea semne de nelinişte. Lui Beatty îi trebui un minut întreg ca să se instaleze cât mai comod şi să-şi adune în minte tot ceea ce voia să spună. Te întrebi care sunt începuturile profesiei noastre, cum a apărut ea, unde şi când? Ei bine, aş zice că începuturile ei se situează în preajma unui eveniment numit Războiul Civil. Deşi în regulamentul nostru scrie că a apărut mult mai devreme. Cert este că n-am făcut prea mari progrese până la apariţia fotografiei. A urmat filmul, la începutul secolului al douăzecilea. Radioul. Televiziunea. Lucrurile au început să capete consistenţă. Montag şedea sprijinit în perne, fără să se mişte. Şi pentru că au căpătat consistenţă, au devenit mai simple, continuă Beatty. Cândva, cărţile atrăgeau un anumit număr de persoane, ici, colo, pretutindeni. Acestea îşi permiteau să fie altfel. Lumea era suficient de încăpătoare. Apoi însă lumea s-a umplut de ochi, de coate şi de guri. Populaţia globului s-a mărit de două, de trei, de patru ori. Cinematograful şi radioul, revistele, cărţile s-au redus la nişte norme convenţionale, mă urmăreşti?

Mania vitezei şi a condensării:

Beatty studie cu atenţie rotocoalele de fum pe care le înălţase în aer.
― Imaginează-ţi. Omul secolului al nouăsprezecelea, cu caii, câinii şi trăsurile lui, totul în mişcare lentă. Apoi, în secolul al douăzecilea, apare mania vitezei. Cărţile devin mai scurte. Totul se condensează. Rezumate. Ziare format mic. Totul devine improvizaţie cu final comandat.
― Final comandat, încuviinţa din cap Mildred.
― Din clasici se taie pentru a fi încadraţi în emisiuni radiofonice de cincisprezece minute, apoi se taie din nou pentru o cronică de carte de două minute, ca, în final, să fie reduşi la un articol de dicţionar de zece-douăsprezece rânduri. Bineînţeles, exagerez. Dicţionarele erau cărţi de referinţă. Dar pentru mulţi, toate cunoştinţele despre Hamlet (cu siguranţă cunoşti titlul, Montag; dumneata poate ai auzit de el, doamnă Montag), cum spuneam, toate cunoştinţele despre Hamlet constau într-o pagină de rezumat în care se spunea: acum puteţi, în sfârşit, citi toţi clasicii; imitaţi exemplul vecinilor dumneavoastră. Vedeţi? De la grădiniţă la colegiu şi înapoi la grădiniţă; iată care a fost modelul intelectual de cel puţin cinci secole încoace.

„Political correctness”:

― Acum să ne gândim la minorităţile din civilizaţia noastră, da? Cu cât este mai numeroasă populaţia, cu atât există mai multe minorităţi. Nu călca pe bătătură iubitorii de câini, de pisici, doctorii, avocaţii, negustorii, şefii, mormonii, baptiştii, unitarienii, chinezii din a doua generaţie, suedezii, italienii, nemţii, texanii, brooklynezii, irlandezii, locuitorii din Oregon sau Mexico. Oamenii dintr-o carte, dintr-o piesă, dintr-un serial TV nu sunt făcuţi să reprezinte pictori, cartografi, mecanici din viaţa reală. Cu cât e mai mare piaţa de desfacere, cu atât mai puţin poţi stăpâni controversele, să nu uiţi asta, Montag! Toate mini-minorităţile trebuie menajate. Scriitori animaţi de gânduri rele, încuiaţi-vă maşinile de scris. Asta au şi făcut. Revistele au devenit un amestec agreabil de tapioca cu vanilie. Cărţile, după cum spuneau criticii afurisiţi şi snobi, au ajuns apă de ploaie. Nu-i de mirare că nu s-au mai vândut, comentau criticii. Dar publicul, care ştia ce vrea, şi-a văzut fără griji de distracţii, lăsând să supravieţuiască scrierile comice. Şi, bineînţeles, revistele sexy tridimensionale. Asta este, Montag. Nu statul a dat dispoziţie. Din capul locului, nu a existat nici o dispoziţie, nici o declaraţie, nici o cenzură, nu! Tehnologia, exploatarea în masă şi presiunea minorităţilor a făcut totul, har Domnului! Astăzi, mulţumită lor, poţi fi fericit în permanenţă, ai voie să citeşti reviste umoristice, vechile jurnale de confesiuni sau de comerţ.

Consecinţele sunt previzibile:

― Ah! Beatty se aplecă spre el prin fumul subţire al tutunului de pipă. Ce poate fi mai firesc şi mai lesne de explicat? Pe măsură ce şcolile au dat tot mai mulţi alergători, săritori, maratonişti, cârpaci, pungaşi, tâlhari, piloţi şi înotători în loc de profesori, critici, savanţi şi creatori cu imaginaţie, cuvântul „intelectual” a devenit, bineînţeles, o insultă, după cum şi merita. Întotdeauna te temi de ceea ce nu cunoşti. Fără îndoială, îţi aminteşti de colegul nostru de şcoală, elevul „strălucit” care recita şi răspundea la cele mai multe întrebări, în timp ce ceilalţi stăteau ca nişte idoli de plumb, detestându-l în adâncul sufletului. Nu pe colegul nostru cel deştept îl alegeai după ore drept ţintă a bătăilor şi chinurilor de tot felul? Evident că da. Toţi trebuie să fim la fel. Nu născuţi liberi şi egali, cum spune Constituţia, ci făcuţi să fim egali. Fiecare om trebuie să fie imaginea celorlalţi; atunci toţi sunt fericiţi, pentru că nu există piscuri care să-i înfricoşeze şi cu care să se compare. Aşadar! O carte este o armă încărcată în mâinile vecinului de alături. Arde-o. Împiedic-o să detoneze. Pătrunde în mintea omenească. De unde ştii cine ar putea fi ţinta unui om cu carte? Cât despre mine, eu nu i-aş tolera nici un minut. Aşadar, atunci când casele au fost, în sfârşit, total asigurate împotriva focului, pompierii din întreaga lume (presupunerea ta de aseară a fost corectă) şi-au pierdut utilitatea de odinioară. Li s-a dat o nouă însărcinare, aceea de paznici ai tihnei noastre sufleteşti, exponenţii spaimei noastre explicabile şi justificate de a fi inferiori: cenzori oficiali, judecători şi executanţi ai sentinţei. Asta eşti tu, Montag, asta sunt şi eu.

Seninătate absolută, chiar cu riscul ignorării problemelor:

― Oamenilor de culoare nu le place Micul negru Sambo. Arde-o. Albii nu înghit Coliba unchiului Tom. Arde-o. Cineva a scris o carte despre tutun şi cancerul la plămâni? Arde cartea. Seninătate, Montag. Tihnă, Montag. Scoate neliniştea din casă. Sau, şi mai bine, arunc-o la crematoriu. Înmormântările sunt triste şi păgâne? Elimină-le şi pe acestea. La cinci minute după deces, omul se află în drum spre Big Flue, crematoriile deservite de elicoptere de pe tot cuprinsul ţării. La zece minute după moarte, din om nu mai rămâne decât o grămăjoară neagră de cenuşă. Ce să ne mai complicăm cu indivizi cu cavouri? Uită-i. Arde tot, arde orice. Focul e strălucitor şi curat.

Accidentele precum Clarisse, care nu vor să ştie cum, ci de ce, deci trebuie scutiţi de nefericire:

― Ici-colo trebuie să se mai întâmple. Clarisse McClellan? Avem un dosar despre familia ei. I-am urmărit cu atenţie. Ereditatea şi mediul sunt lucruri stranii. Nu te poţi debarasa de toate vechile apucături în numai câţiva ani. Mediul de acasă poate strica mult din educaţia dată de şcoală. De aceea vârsta de intrare în grădiniţă s-a redus de la an la an, ca în prezent copiii să fie luaţi aproape din leagăn. Am primit câteva alarme false în legătură cu familia McClellan, pe vremea când locuiau la Chicago. Niciodată n-am găsit vreo carte. Unchiul avea un dosar eterogen; antisocial. Fata? Ea era o bombă cu explozie întârziată. Familia îi alimentase subconştientul. Sunt convins de asta, din câte am citit în foaia ei matricolă. Nu voia să ştie cum este făcut un lucru, ci de ce. De aici pot decurge o seamă de neajunsuri. Întrebi de ce se fac o sumedenie de lucruri şi, daca o ţii tot aşa, te trezeşti profund nefericit. Sărmana fată, mai bine că a murit.

După plecarea şefului, Montag îi mărturiseşte soţiei marele lui secret:

― Millie? Făcu o pauză. Casa aceasta e a ta la fel cum e şi a mea. E cinstit din partea mea să-ţi spun un lucru, acum. Ar fi trebuit să-ţi spun mai înainte, dar nici nu puteam să cred că e adevărat. Vreau să-ţi arăt ceva, ceva ce am pus deoparte şi am ascuns în ultimul an, puţin câte puţin, nu ştiam de ce, dar am făcut-o şi nu ţi-am spus niciodată.
Luă scaunul cu spătar şi-l trase încet şi hotărât în holul de la intrare, apoi se cocoţă pe el şi rămase aşa câteva clipe, ca o statuie pe piedestal, cu soţia aşteptând undeva la picioarele lui. După aceea întinse mâna, dădu deoparte grilajul sistemului de aer condiţionat, vârî mâna mai adânc spre dreapta, mişcând din loc altă placă de metal, şi scoase de acolo o carte. Fără să-i arunce vreo privire, o lăsă să cadă pe podea. Vârî din nou mâna şi scoase alte două cărţi, pe care le aruncă pe podea. Continuă să vâre mâna înăuntru şi să arunce cărţi, mici, mari, galbene, roşii, verzi. Când termină, se uită la cele circa douăzeci de volume zăcând la picioarele soţiei lui.
― Iartă-mă, spuse el. Nu mi-am dat seama. Acum însă suntem implicaţi amândoi.

Cauza eternă a neliniştii:

Vreau să mă uit prin ele, cel puţin o dată. Dacă ce spune comandantul e adevărat, atunci le vom arde împreună, crede-mă, le vom arde împreună. Trebuie să mă ajuţi. O privi drept în ochi, apoi o prinse cu fermitate de bărbie. Nu se uita doar la chipul ei, ci încerca să-i citească pe figură cine era el însuşi şi ce se cuvenea să facă. Fie că ne place sau nu, suntem implicaţi amândoi. În toţi anii de când suntem împreună nu ţi-am cerut să faci mare lucru pentru mine, dar îţi cer acum, şi te implor. Trebuie să începem de undeva, să înţelegem de ce am ajuns în situaţia tragică în care ne aflăm, tu cu somniferele tale şi cu maşina, iar eu cu munca mea. Ne îndreptăm către prăpastie, Millie. Nu vreau să mă prăbuşesc. Nu va fi uşor. Nu avem nimic de care să ne agăţăm ca să ne continuăm drumul, dar poate reuşim să punem lucrurile cap la cap şi să găsim o cale de a ne ajuta unul pe celălalt. Nici nu-ţi pot spune câtă nevoie am de tine în clipa asta. Dacă mă iubeşti cât de cât, atunci vei accepta această stare de lucruri douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore, apoi totul se va termina, îţi făgăduiesc, îţi jur! Dar dacă există ceva aici, ceva cât de mărunt într-o infinitate de lucruri fără noimă, poate că-l putem transmite şi altora.

Guy Montag va ieşi de sub puterea autorităţii, va descoperi o altă lume. Iar cititorul acestei cărţi va înţelege convingerea lui Ray Bradbury despre inventivitatea oamenilor, despre spiritul lor de sacrificiu şi despre felul în care ştiu, dincolo de orice cenzură, să-şi păstreze cărţile. Oare cum?

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »