Fragmente din volumul lui Nicolae Manolescu – „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc„, capitolul „Cel din urmă ţăran”, pp. 250-293 (Editura Gramar, Bucureşti, 2006):

„Originalitatea primelor nuvele ale lui Marin Preda provine dintr-un anumit comportament al naratorului. El nu mai este omniscient, dar nu adoptă decât aparent o perspectivă interioară, legată de personaje. În Calul sau Colina perspectiva este aceea „din afară”. În În ceată sau O adunare liniştită, personajul care relatează e mai puţin interesant ca „reflector”, ca o psihologie ce se dezvăluie spontan, decât ca un virtuoz în materie de povestire şi nu simţirea ultragiată a lui Resteu sau supărarea candidă a lui Paţanghel formează obiectul explorării, ci modul însuşi al povestirii. Din perspectiva aleasă de narator, conştiinţa personajelor rămâne, deci, sau neimportantă sau necunoscută. O strategie a omisiunii? Datele întrebării ar trebui poate inversate: cu alte cuvinte, poate că există ceva în realitatea însăşi, socială, morală, în omul pe care proza lui Marin Preda îl zugrăveşte, care îl împiedică pe narator să ne spună mai mult decât ne spune despre ele; poate că nu naratorul ascunde unele laturi ale lumii, dar lumea însăşi i se sustrage de la un punct înainte.”

„În orice caz, de aici rezultă o nouă obiectivitate, deosebită de aceea din Baltagul ori din romanele lui Rebreanu. Naratorul îşi însoţeşte pas cu pas personajele, fără a le anticipa intenţiile, ca şi cum aceste intenţii n-ar mai putea fi anticipate. Viaţa nu mai este îmbrăţişată în totalitatea ei, care o făcea semnificativă. N-a devenit cu desăvârşire ininteligibilă, dar s-a fragmentat. Se lasă tatonată, nu explicată deplin. Şi, de obicei, expunerii faptelor, naratorul fiind un observator foarte meticulos, nu-i urmează vreo concluzie.”

„Această abţinere a naratorului de la ‘comentarii’ instalează în inima realului o enigmă; care nu este însă una străină de esenţa lui şi n-are propriu vorbind atributele fantasticului; este enigma vieţii înseşi în ochii celor care o trăiesc. Privat de puterea divină a îmbrăţişării totale – în care trecutul, prezentul şii viitorul să se regăsească topite – naratorul din nuvelele lui Marin Preda este situat într-un prezent coerent, dar ‘scos’ din durata infinită a timpului. Realul i se arată sub forma unor instantanee, a unor momente despărţite atât de cauzele cât şi de finalităţile lor.”

„Noua obiectivitate vădeşte pe lângă frecventarea prozei cehoviene (cu lipsa ei de lirism) şi influenţa câtorva prozatori americani (Caldwell, Steinbeck, Hemingway), traduşi masiv la noi în deceniul al cincilea, şi care au preferat omniscienţei clasice o tehnică comportistă. Deosebirea de obiectivitatea omniscientă se bazează pe trei elemente: în locul descoperirii treptate, dar globale, a unei lumi pline de sens şi care poate fi cuprinsă de înţelegerea supraumană a autorului, ne întâmpină aici o înregistrare de detalii precise, care nu duc totdeauna spre un sens, prin prisma acelui ochi de străin al naratorului.”

„O nouă obiectivitate, mai modernă, se naşte din renunţarea la zugrăvirea fiinţelor, obiectelor şi raporturilor dintre ele în esenţa lor, semnificativă şi inteligibilă naratorului. Ele încep să fie privite ca existenţe, ale căror cauze nu transpar numaidecât şi pe care niciun scop perceptibil nu le orientează. Existenţa se prezintă totdeauna astfel într-o perspectivă umană. Ceea ce ştim despre alţii (dar şi despre noi înşine) este misterios, opac. Numai mintea lui Dumnezeu sau a diavolului pătrunde cu adevărat dincolo de aparenţe şi descoperă sensul vieţii. Naratorul uman se află în faţa vieţii ca în faţa unei enigme.”

„În Moromeţii, viziunea nu mai este atât de radicală. Romancierul face o jumătate de pas îndărăt. Proza devine în schimb mai complexă. Voi începe prin a analiza pasajul, de multă vreme celebru, cu care începe romanul […]. Un narator omniscient ne furnizează la început câteva elemente necesare pentru datarea şi localizarea subiectului. În nuvele nu se proceda niciodată aşa, intrarea în subiect fiind abruptă.”

„Dar oare rostul acestui narator omniscient şi creditabil este acelaşi din romanele dorice mai vechi? Chiar prima frază care-i este atribuită ne oferă un răspuns: aici, în câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea războiului, „se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. Ştim, după ce citim romanul, că această răbdare este o impresie greşită a oamenilor înşişi, aflaţi în pragul unor imense răsturnări istorice, mai exact a oamenilor de felul lui Moromete care cred că stă în puterea lor de a evita marile conflicte („viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”). Naratorul îşi însuşeşte, aşadar, tactic iluzia acestor ţărani pentru care nimic nu este mai important decât credinţa în stabilitatea lumii lor. Ne induce (dar nu fără scrupule) în eroare pentru a face mai viu conflictul, mai puternică ieşirea acestei lumi din matcă; ca şi pentru că, pe o latură a lui, acest conflict şi această istorică schimbare implică tocmai destrămarea unei iluzii. Omniscienţa apare, în tot cazul, cerută în acest început de roman de strategia globală a romancierului.”

„Într-o primă lectură, sugestiile conţinute de fragmentul pe care l-am reprodus [începutul romanului] nu sunt pe de-a-ntregul descifrabile. Naratorul pare a le ignora, ca şi personajele. El se situează, cu excepţia primului pasaj, sub nivelul lor de înţelegere. Părăsirea viziunii omnisciente de la început pentru aceea ‘din afară’ nu ne permite să aflăm unele lucruri decât treptat.”

[Decizând la un moment dat să împrumute bani de la Aristide, Moromete porneşte prin sat, iar personajul preia atribuţiile naratorului.] „Cu neînsemnate excepţii, această descriere e realizată prin ochii lui Moromete. Existenţa unui unghi precis nu implică însă automat şi o subiectivizare a descrierii. De altfel, e puţin probabil ca Moromete să ‘descopere’ în drumul său, şi încă într-o manieră atât de ordonată, locuri, case, de care se leagă întâmplări vechi, pe care le văzuse de sute de ori înainte. Procedeul permite totuşi naratorului să introducă unele informaţii utile fără să-şi aroge privilegiul de a şti totul. Limitarea omniscienţei o putem admite de pe acum ca pe un fapt necontestabil.”

„Ea îi pretinde totodată naratorului un efort suplimentar: apelul la ‘informatori’. Informatorii sunt personaje (…) care, luând parte la un eveniment, ca martori de obicei, îl relatează altora. Ei se deosebesc de ‘reflectori’ pentru că se mărginesc să comunice anumite fapte, fără să le interpreteze şi mai ales fără să prelucreze realitatea brută în funcţie de propria conştiinţă. Povestesc ce au văzut nu ce au trăit ei înşişi. Repetă înăuntrul romanului situaţia naratorului care nu ştie mai mult decât personajele sale sau nu are acces la conştiinţa lor.”

„Aşadar, majoritatea personajelor din roman ‘par să spună’ ceva în fiecare clipă, gesturile lor ascund un înţeles – nimic nu îndreptăţeşte totuşi de regulă din partea naratorului mai mult decât nişte presupuneri, care aproximează tabloul de ansamblu, încercând să-l refacă din piese separate ca într-un puzzle. Există însă o diferenţă destul de izbitoare faţă de situaţia pe care am observat-o în nuvele: capacitatea de a simboliza a tuturor lucrurilor a crescut simţitor. Presupunerile naratorului au devenit şi ele mai îndrăzneţe, constituindu-se într-un comentariu care furnizează adeseori faptelor un temeinic punct de sprijin. Comentariul este de tip conjectural şi reprezintă un procedeu interesant.”

5 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
1 comentariu »