Fragmente din volumul „Istoria literaturii italiene”, semnat de Francesco de Sanctis, apărut la Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, în traducerea Ninei Façon:
Carlo Goldoni [25 februarie 1707 – 6 februarie 1793] era, ca şi Metastasio, un artist înnăscut. Ambii ar fi trebuit să devină, conform dorinţei celorlalţi, avocaţi. Goldoni a practicat chiar avocatura cu un oarecare succes. Dar la prima ocazie fugea la actori, până ce geniul lui firesc birui definitiv. Încercă mai multe genuri înainte de a găsi pe sine însuşi. Cele două celebrităţi a vremii erau Zeno şi Metastasio; drama în muzică era la modă. El scrise Amalasunta, Gustavo, Oronte, mai târziu Il festino şi câteva melodrame bufe; scrise şi tragedii, Rosmonda, Griselda, Enrico şi tragicomedii ca Rinaldo.
Viaţa noastră e o poveste, o rouă vie şi sângerandă. Treci prin viaţă aşa cum ţi-e dat să treci, cu necazuri, cu bucurii, cu prieteni sau fără, cu clipe de fericire sau tristeţi, depinde în ce măsură le poţi avea pe toate. De când ne naştem, aşteptăm să se întâmple una sau alta, să ne treacă viaţa. Mărgele de soare pe frânghii de apă, purtate agale în plete de vânt sunt aşteptările noastre. Unele aşteptări sunt minunate, au în ele gustul speranţei, te invaţă răbdarea şi blândeţea. Altele, mai desprind în fiecare zi câte o coajă arsă de suflet şi încă una, până sufletul fie rămane gol, fie se schimbă cu totul. Poate aşa trebuie sa fie sufletele noastre: câmpuri arse şi refăcute, până ce arderea şi refacerea nu vor mai putea fi separate, vor deveni totuna. Va însemna înţelepciune, iubire deplină, resemnare blândă?
“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor”
(Calistrat Hogaş)
Pe drumurile şerpuitoare ale munţilor Neamţului, un cal fragil, având “mai mult infăţişarea unui lucru de artă”, purta cu ani în urmă, în fiecare vară, un bărbat în puterea vârstei. Neobositul călator era mândru de Pisicuţa lui (asa îi spunea el calului cu graţii feline), fiindcă mergea la “gebea”, adică fară să salte, lin.
Călătorul cu pălarie cât un sombrero, cu pulpanele pelerinei răsfrânte înapoi, cu silueta sa de bărbat în floarea vârstei, mers grav şi port măiestos, o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprincenele stufoase… vorbind cu discernământ ales despre poeziile lui Eminescu în comparaţie cu cele ale lui Alecsandri, despre noul curent simbolist, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Haşdeu… ei bine, acest călător care urca fără grabă, iscoditor parcă, era interesat de natură cu sublimul şi grandiosul ei. Era, aşadar, o specie de drumeţ rar pe atunci. “Amantul nestrămutat al naturii” se numea Calistrat Hogaş.
Fragmente din lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti”, semnată de Eugen Simion; capitolul al V-lea este dedicat lui Vasile Cârlova (4 februarie 1809 – 18 septembrie 1831), sub titlul „‘Valea tristă’ şi sentimentul securităţii”:
De lucruri, Cârlova se apropie totdeauna cu milă. O tristeţe fundamentală, care n-atinge, totuşi, proporţiile disperării, însoţeşte demersul său liric. O tristeţe şi o blândeţe care vor să ocrotească o realitate fragilă, ea însăşi tristă, evanescentă (ruinurile, păstorul întristat, filomila), supusă unei legi aspre: soarta […].
Din 6 februarie 2009, talentată Dakota Fanning revine pe marile ecrane din România, alături de Chris Evans, în „Războiul minţii” („Push”), un film care de vineri va avea premiera în cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, Cinema City din Bucureşti, Cluj şi Timişoara.
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Fragmente din volumul „Istoria literaturii italiene”, semnat de Francesco de Sanctis, apărut la Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, în traducerea Ninei Façon:
Încarc...
3 voturi