Pe drumurile şerpuitoare ale munţilor Neamţului, un cal fragil, având “mai mult infăţişarea unui lucru de artă”, purta cu ani în urmă, în fiecare vară, un bărbat în puterea vârstei. Neobositul călator era mândru de Pisicuţa lui (asa îi spunea el calului cu graţii feline), fiindcă mergea la “gebea”, adică fară să salte, lin.

Călătorul cu pălarie cât un sombrero, cu pulpanele pelerinei răsfrânte înapoi, cu silueta sa de bărbat în floarea vârstei, mers grav şi port măiestos, o faţă cât se poate de inteligentă, cu o privire şireată a ochilor ascunşi sub sprincenele stufoase… vorbind cu discernământ ales despre poeziile lui Eminescu în comparaţie cu cele ale lui Alecsandri, despre noul curent simbolist, despre falsitatea teoriilor spiritiste ale lui Haşdeu… ei bine, acest călător care urca fără grabă, iscoditor parcă, era interesat de natură cu sublimul şi grandiosul ei. Era, aşadar, o specie de drumeţ rar pe atunci. “Amantul nestrămutat al naturii” se numea Calistrat Hogaş.

Dintre toate ipostazele sub care l-au cunoscut contemporanii săi – scriitor, profesor, călător – memorabilă rămâne cu deosebire imaginea scriitorului drumeţ. Uriaşul om şi Pisicuţa lui intra în istoria literaturii române formând un grup sculptural uşor grotesc: un Don Quijote si o Rosinantă proiectaţi pe fundalul unui Ceahlău vaporos.

Adevărat mare poet al naturii, Hogaş a găsit, în sufletul său plin de credinţă, cuvinte calde şi vii care să-i exprime adoraţia.

Drumeţul de la Piatra Neamţ îşi avea însă rădăcinile în alt loc. Strămoşii, oameni de munte, se zice, că ar fi pribegit, trăgându-se spre locuri mănoase, la şes. Unul dintre Hogaşii poposiţi în Ţara-de-jos, cu păstori şi plugari, se arată iubitor de învăţătură. Ajunse preot şi se asează în târgul Tecucilor. Acesta era Dimitrie Hogaş, căruia îi urma la popie unul dintre fii, Gheorghe, tatăl lui Calistrat.

Voiosul Calistrat era unul din cei doisprezece copii ai protopopului de Tecuci, din care numai opt aveau să trăiască.

Calistrat Hogaş se naşte în 1847 pe 19 aprilie la Tecuci. În 1855 este înscris la şcoala publică. În perioada 1860-1869 urmează Academia Mihăileană, în generaţia lui A.D. Xenopol, Al. Lambrior, Vasile Conta, Gheorghe Panu şi alţii de care îl leagă prietenii durabile. Urmează Facultatea de Filozofie şi Litere, tot din Iaşi, “branşa literară”. În 1869, în urma unui concurs, este numit profesor de “parte literară” la gimnaziul comunal din Piatra Neamţ şi, la foarte scurt timp-director.

În 1874 debutează cu poezia „Legenda lacrămioarei” în nr.5 al ziarului local Corespondenţia provincială. În 1882, la 3 iulie, Calistrat Hogaş debutează ca prozator la revista locală Asachi, cu fragmente din ciclul „Amintiri din o călătorie”.

Cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş se lasă convins şi începe colaborarea la revista Viaţa Românească, din nr.2 („Floricica”).

La editura Viaţa Românească, în 1912, se începe tipărirea primei ediţii a volumului său „Pe drumuri de munte”. Tentativa nu se finalizează din cauza numeroaselor greşeli de tipar care trec neobservate corectorului: Calistrat Hogaş însuşi.

Profesorul Calistrat Hogaş iese la pensie, dar continuă să predea până la 40 de ore pe săptămână.

Se tipăreşte, în 1914, a doua ediţie a cărţii „Pe drumuri de munte”, la aceeaşi editură. Stocul de carte, pregătit pentru expediţie, se face scrum în timpul unui incendiu care mistuie tipografia. În 1921, apare prima ediţie pentru public a cărţii „Pe drumuri de munte”, în două volume. Cel de-al doilea, „În Munţii Neamţului”, este prefaţat de Mihail Sadoveanu.

Calistrat Hogaş face o adevărată pasiune pentru drumeţii. Munţii Neamţului, cu Ceahlăul cel vestit, lăudat de Dimitrie Cantemir, sunt pentru el o bucurie a vieţii. Scotocind ascunzişurile tainice, drumeţul se bucură în sine, copilăreşte, dar, neliniştit la gândul de a fi tulburat misterul pădurilor seculare, îşi arată remuşcarea. Suprema satisfacţie i-o aduce descoperirea naturii neumblate, singurătatea cu seducţiile ei. Această satisfacţie se traduce în mari fraze retorice, în placerea de a comunica. În povestirile lui Hogaş, natura transfigurată este un amestec de real şi fabulos. În căutarea necunoscutului, drumurile munţilor îşi dezvăluie tainele, dar nu oricui. Călătorul urcă pe trepte vii de verdeaţă, în “templul sfânt al Naturii”. La Calistrat Hogaş , sublime pot fi nu numai natura cu geometrice coloane de templu, ci şi natura cuprinsă de zvârcolirile apocaliptice ale furtunilor. O furtună în munţi, cu vuiete năpraznice, capătă dimensiunile unui adevărat potop.

Fragment din „Singur”:

Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor, şi pământul înfricoşat se cutremura nemernic, până în cele mai adânc ale temeliilor sale, sub ropotul de trasnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca nişte immense bombe de flăcări, şi spulberau, ca şi cum ai sulfa într-un strop de tărână, frunţile de stânci îndrazneţe ale celor mai semeţi dintre munţii săi… Şi geamătul vijeliei pustiitoare îşi amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a şuvoaielor pământului… Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stâncile, zguduite din înalţime şi smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adânci ale văilor… şi sub izbirea lor neîndurată, brazii trufaşi ai codrilor se frângeau cu glasuri de trasnet şi umpleau depărtările întunecoase şi goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci!…

Spectatorul vede şi aude dezlănţuirea stihilor, revărsarea şuvoaielor, mânia vântului. Viziunea e regizorală, decorului plastic asociindu-i-se un decor sonor. Asistăm la o avalanşă de imagini vizuale… la o năruire a lumii.

Deşi pe primul plan stă interesul pentru natură, căreia i se atribuie calităţi umane (având “ochi”, “sân”, “suflet”), din când în când se ivesc şi oameni specifici decorului. Maica Filofteia, ciceronele de la Almaş spre Horaiţa („Spre mănăstiri” din „Amintiri dintr-o călătorie”) îi asociază un culpabil personaj biblic. Şi iată portretul cuvioasei monahe, fără îndoială cel mai reuşit din întreaga operă a lui Hogaş prin ambiguitatea înfăţişării şi referirile uşor maliţioase:

Călăuza mergea înainte şi noi după ea. Şi acum mi se pare că văd aievea pe maica Filofteia: era o femeie de statură mijlocie, mireana la trup şi numai la cap călugăriţă. Poate că acesta era portul ei de drum; noi ne dădurăm, însă, cu socoteală, că ea nu ar fi trebuit să -şi pună niciodată o altă îmbrăcăminte…Avea maica Filofteia nişte ochi căprui şi mari, care te tăiau în suflet în ascuţişul privirii lor şi care, deşi trecuţi în vârstă, ardeau, totusi, de focul unei tinereţi mistuite de văpaia unor patimi înăbuşite.Gura ei cam mare şi buzele ei, deşi veştejite, dar totuşi destul de cărnoase, făceau să te gândeşti fără să vrei la păcătoasa biblică, care ar fi aruncat peste umerii desfrâului său haina cuvioasă a mironosiţelor. Chiar faţa ei boţită sporea înfăţişarea aţâţătoare a întregului şi te făcea să ţi-o închipui cu douazeci de ani în urmă…De sub comanac, îi ieşia pe tâmple, în semicercuri, părul cărunt, dar aşezat totuşi, şi pieptănat cu multă îngrijire.

Portretul este fin ironic, subtil critic, divulgând, în fond, nu atât un personaj, ci o ipostază umană constrânsă la ipocrizie de canoanele unei vieţi de recluziune pentru care cele împodobite de natură cu harul frumuseţii sănătoase nu aveau, se înţelege, nicio chemare lăuntrică. Axinia, din Spre Seştina, o altă splendoare de frumuseţe, tânără şi iute, tot ghid în munţi, îi aduce aminte scriitorului de “stâlpul de foc ce călăuzea pe magii din rasărit”. Umorul lui Hogaş te delectează şi se constituie din asemenea trimiteri livreşti. El face asemenea comparaţii exagerate tocmai pentru a diminua euforia afectivă.

Dar în peisaj apar si oameni străini decorului. Într-un fânaţ înflorit, în poiana Dumbrăvii, se iveşte snobul domn Georges (modelul real fiind profesorul de franceză A.D. Ionescu de la “Liceul Naţional”) şi deodată peisajul “zugrăvit cu atâta măiestrie de mâna întâmplării” apare “mânjit de… o pată de undelemn”. Pictorul se grăbeşte să scoată în relief ridicolul pretenţiosului personaj, urmându-l în casa Floricicăi, în salon, la masă, pretutindeni.

Scurt, gros si pleşuv, avea totuşi părul de după urechi adus cu măiestrie pe amândouă tâmplele; faţa-i rotundă şi brusnată era străjuită din josul fiecărei urechi de câte o mica pingea de păr castaniu, rămăşiţe din nişte favoriţi odată întregi, dar chinuiţi, mai târziu, de foarfeca glumeaţă a vreunui bărbier parizian.

Cu prilejul popasurilor la mănăstiri, Hogaş întâlneşte călugări, şi pe mulţi dintre ei, constată că nu-i preocupau dogmele bisericeşti. În fruntea lor stă parintele Ghermănuţă, ignorant şi naiv.

Pe marginea vieţii mănăstireşti s-au făcut în toate timpurile comentarii diferite. Hogaş vine în sprijinul neabaterii de la natura umană. Atitudinea lui faţă de călugări (“închinători în pustiu”) e un amestec de ironie şi compătimire. Huzurul conducătorilor îl revoltă, iar primitivismul celorlalţi îl înspăimântă. Diferenţa între conducători şi “argăţime” e şi mai izbitoare încă în mănăstirile de femei.

Literatura lui Hogaş este cea a unui intelectual rafinat, amator în artă, romantic şi sentimental, care însă ca orice om cultivat şi cu simţul umorului, aşează între sine şi cititor o gravură livrească. Este un descriptiv, un poet care colorează şi, mai ales, amplifică peisajul, neinventându-l vreodată. Savoarea prozei sale memorialistice, mai ales pentru un cititor cultivat, este în afara oricăror îndoieli, iar expresivitatea cuvintelor şi ştiinţa construirii frazelor îl asează printre maieştrii limbii române literare. Memorialul său de călătorie stă mărturie a unei emoţionante iubiri pentru peisajul sublim şi grandios al naturii româneşti, care este pentru el ca o terapie a sufletului şi în aceeaşi măsură a trupului, şi ne îndreptăţeşte să-l aşezăm, în semn de meritat omagiu adus scriitorului profesor de latină, sub emblema îndemnului horaţian: “Ad virginem redeuntem”.

Articol de Genovica Manta

Bibliografie – ediţii consultate
Hogaş, Calstrat, „Pe drumuri de munte”, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967
Vianu, Tudor, „Arta prozatorilor români”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973
Cioculescu, Şerban, „Varietăţi critice”, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966
Ciopraga, Constantin, „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, ESPLA, 1960

9 voturi

Încarc...

Publicat de Genovica Manta in Articole
11 comentarii »