25 februarie 2009

Carlo Goldoni şi reforma teatrului italian

Fragmente din volumul „Istoria literaturii italiene”, semnat de Francesco de Sanctis, apărut la Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, în traducerea Ninei Façon:

Carlo Goldoni [25 februarie 1707 – 6 februarie 1793] era, ca şi Metastasio, un artist înnăscut. Ambii ar fi trebuit să devină, conform dorinţei celorlalţi, avocaţi. Goldoni a practicat chiar avocatura cu un oarecare succes. Dar la prima ocazie fugea la actori, până ce geniul lui firesc birui definitiv. Încercă mai multe genuri înainte de a găsi pe sine însuşi. Cele două celebrităţi a vremii erau Zeno şi Metastasio; drama în muzică era la modă. El scrise Amalasunta, Gustavo, Oronte, mai târziu Il festino şi câteva melodrame bufe; scrise şi tragedii, Rosmonda, Griselda, Enrico şi tragicomedii ca Rinaldo.

Poet salariat al unor companii comice, constrâns să dea la fiecare stagiune teatrală câteva opere noi (şi dădu într-o stagiune şaisprezece), fură din toate părţile, prelucră, luă de ici şi de dincolo, din toate repertoriile italiene şi franceze, şi tot astfel din romane. Poetul nu apăruse încă în el; era numai meseriaşul; era Chiari, Goldoni nu exista încă. Trata orice fel de subiect după gustul publicului.

Se dezvălui pe sine lui însuşi şi publicului în La vedova scaltra (Văduva isteaţă). Criticile începură, şi el începu să aibă o conştiinţă de artist. Vechea literatură oscila între preţiozitate şi sentimentalism pastoral, între emfatic şi vulgar. Goldoni spune în Memoriile sale: „Compatrioţii mei erau obişnuiţi de multă vreme cu ‘farsele triviale’ şi cu ‘spectacolele uriaşe’. Versificaţia mea nu a fost niciodată într-un stil sublim; dar tocmai aceasta era necesar pentru a readuce la raţiune, încetul cu încetul, un public obişnuit cu hiperbolele, cu antitezele şi cu ridicolul uriaşului şi a romanescului.”

Goldoni îi cunoaşte foarte puţin pe Plaut şi pe Terenţiu; îşi scotea pălăria în faţa lui Horaţiu şi a lui Aristotel; respecta regulile prin tradiţie; dar spunea: „Nu am sacrificat niciodată o comedie care putea să fie bună unei prejudecăţi care putea s-o facă rea.” Ceea ce numeşte prejudecată este unitatea de loc. Cultura lui clasică redusă avea lucrul acesta bun: că îi păstra spiritul liber de orice element care nu ar fi fost modern şi contemporan. Ceea ce el doreşte nu este comedia doctă, conform regulilor, literară în genul latin sau toscan, al cărui ultim exemplu îl dădea Fagiuoli, ci comedia bună, aşa cum o concepea el: „Întrucât comedia a fost întotdeauna înclinaţia mea, comedia bună trebuie să fie scopul meu”. Iar concepţia sa despre comedia bună este aceasta: „Străduinţa pe care am pus-o în alcătuirea comediilor mele a fost în întregime aceea de a nu deforma natura”.

Caracter idilic, deasupra tuturor bârfelor şi micilor invidii provinciale proprii literatului italian, acceptând soarta bună şi soarta rea cu sufletul egal, omul acesta, care a trăit sănătos timp de optzeci şi şase de ani şi a murit la Paris câţiva ani după ce Metastasio murise la Viena, spune despre sine însuşi: „Moralul meu este analog fizicului; nu mi-e teamă nici de frig, nici de căldură, şi nu mă las aprins de mânie, nici îmbătat de glorie.”

Temperamentul acesta era mai mult al unui spectator decât al unui actor, şi când ceilalţi acţionau, Goldoni îi observa şi îi surprindea în acţiunea lor vie. Natura bine observată i se părea a fi mai bogată decât toate combinaţiile fantaziei. Arta era pentru el natura, ea însemna să înfăţişezi lumea după realitate. Şi a reuşit să fie Galileul noii literaturi. Telescopul lui a fost intuiţia limpede şi promptă a realului, călăuzită de bunul-simţ. Aşa cum Galileu a îndepărtat din ştiinţă forţele oculte, ipoteticul, conjectura, supranaturalul, tot astfel voia Goldoni să îndepărteze din artă fantasticul, uriaşul, declamatoriul şi retoricul. Ceea ce făcuse Molière în Franţa voia să încerce el în Italia, ţara clasică a academiei şi a retoricii.

Reforma era mai importantă decât părea; deoarece, privind în special comedia, ea avea la bază un principiu universal al artei, adică naturalul în artă, în opoziţie cu maniera şi convenţionalul. Goldoni avea de la natură toate însuşirile ce se cereau acţiunii grele pe care o întreprinde: avea observaţia fină şi spiritul inventiv, măsură şi justeţe în concepţie, culoare şi strălucire în executare. Mătrăguna [La Mandragola a lui Machiavelli], care îi căzuse în mâini pe când era foarte tânăr, făcuse o mare impresie asupra lui. Mizantropul, Avarul, Tartuffe, Preţioasele şi alte comedii de acelaşi fel ale lui Molière îi completaseră educaţia. Fundamentul comediei italiene era intriga; comedia bună, aşa cum o concepea el, trebuia să aibă ca bază caracterul. „Voi aveţi comedia de intrigă; eu vreau să vă dau comedia de caracter”, spunea Goldoni.

Literatura nouă îşi face prima apariţie în comedia lui Goldoni şi se anunţă ca o restaurare a adevărului şi a naturalului în artă. În timp ce vechea literatură căuta să obţină efectele îndepărtându-se pe cât posibil de real şi alergând după elementul extraordinar şi miraculos în conţinut şi formă, literatura nouă îşi caută în schimb baza în real şi studiază natura şi omul după realitate. Maniera, convenţionalul, retoricul, academicul, arcadicul, artificiul mitologic, artificiul clasic, imitaţia, reminiscenţa, citatul, tot ceea ce alcătuia forma literară este alungat din lumea aceasta poetică, al cărei centru este omul studiat ca fenomen psihologic, redus la proporţiile lui fireşti şi coborât în toate particularităţile vieţii reale, perfect aderent acestora. Este adevărat că realitatea apare atinsă de abia la suprafaţă, iar adâncimile ei rămân încă ascunse. Dar calea era acestea, şi la capătul ei apărea Goldoni.