Fragmente din lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti”, semnată de Eugen Simion; capitolul al V-lea este dedicat lui Vasile Cârlova (4 februarie 1809 – 18 septembrie 1831), sub titlul „‘Valea tristă’ şi sentimentul securităţii”:

De lucruri, Cârlova se apropie totdeauna cu milă. O tristeţe fundamentală, care n-atinge, totuşi, proporţiile disperării, însoţeşte demersul său liric. O tristeţe şi o blândeţe care vor să ocrotească o realitate fragilă, ea însăşi tristă, evanescentă (ruinurile, păstorul întristat, filomila), supusă unei legi aspre: soarta […].

Poezia nu este, în aceste condiţii, o cuprindere, o asumare (ceea ce ar presupune o modificare), ci doar o tânguire. A scrie este, pentru Cârlova, a plânge […], iar glasul este dinainte pregătit pentru jeluire. Nu contactul cu universul din afară determină, aşadar, tonurile coborâte ale versului, ci o realitate interioară, preexistentă experienţei. În Ruinurile Târgoviştei, poetul lasă să se înţeleagă printr-o imagine mai virilă („viscol de dureri”) că la izvoarele confesiunii (plângerii) stă o sensibilitate în stare de criză, manifestată printr-un fel de paroxism al durerii (maladie răspândită în epocă). Este singurul loc unde se întrevede că tensiunea interioară a atins, prin amplitudine, un anumit grad de violenţă. Izolată, imaginea nu este însă esenţială. Pare, mai degrabă, un fir subţire tras din pânza literară a unei epoci care are gustul lamentaţiei, chiar gustul pentru o frenezie a lamentaţiei.
Sensibilitatea lui Cârlova nu este făcută pentru jeluirea profetică. Ea se instalează de la început în tonurile joase ale melancoliei, ale tristeţii „dulce”, învăluitoare şi caută un obiect-ocrotitor.

Există la Cârlova, ca la toţi preromanticii, o anumită bucurie în durere. Întristarea este la el mereu dulce, mila îndelungată provoacă o stare de beatitudine a simţurilor, ca un drog. Iată de ce, în acest molcom itinerariu al jalei, poetul cunoaşte o surescitare vecină cu extazul. Există în versuri o veritabilă euforie a dulcelui. Amorul este un „izvor dulce de întristare”, râurile curg „dulce” şi răcoritor, soarele revarsă o „lumină dulce tot cu senin”, păstorul iubeşte o păstoriţă „cu chip prea dulce, prea drăgălaş”, pământul geme în somn „dulce”, primăvara este o „dulce ivire”, iar priveliştea tinerimii înrolate sub steag este de asemenea tot dulce: „ce privire dulce mie!”

Tema dulcelui cheamă, în poezia lui Cârlova, pe aceea a plăcerii sau a plăcutului. Ea ne conduce spre al doilea spaţiu securizant al poetului, acela din Păstorul întristat şi Înserare: „trista vale”, pierdută, la un capăt, într-o câmpie plină de iarbă, străjuită, la celălalt, de vârful unui munte. Câmpia este încoronată de o „dumbravă deasă”, iar valea este străbătută de o gârlă şerpuitoare. În peisaj intră şi filomilace cântă cu „multă întristăciune” în stuf, zefirulcare ascultă cu plăcere, luna („vremelnica stăpână”), glasul îndepărtat al păstoriţei etc. Este spaţiul romantic (preromantic) cunoscut, intimizat şi, într-o oarecare măsură, convenţionalizat de imagini literare gata făcute.

Poemul Înserare urmează îndeaproape, cum s-a dovedit, un poem de Lamartine. Cârlova particularizează, prin jalea lui dulce şi plăcerea pe care o pune în singurătate, această vale a plângerii literare. Poezia este o petrecere într-o singurătate populată cu râuri murmurătoare, filomele şi păstori orfici. Gustul romanticilor pentru marile panorame îl aflăm şi la Cârlova, mai puţin priveliştile alpine sălbatice. Decorul este la el dominat de coline blânde şi udat de râuri molcome. Muntele închide (ocroteşte) acest peisaj în care toate elementele participă la o simfonie a dulcelui şi a plăcerii: dumbrava revarsă „cu dulceaţă” din sânu-i un vânt răcoros, zefirul ascultă „cu plăcere” glasul de păstoriţe şi fluierul de păstor etc.
Privirea lunecă moale peste acest peisaj securizant şi se opreşte, strategic, la marginile lui. Nicio dorinţă, la Cârlova, de a depăşi „fruntea prea măreaţă” care înconjură acest loc de petrecere şi de jale. Gândul nu merge mai departe decât privirea, iar privirea, uşor înfiorată, străbate drumul invers. Există, e drept, şi cerul, ca element cosmic, însă cerul nu tulbură în niciun fel acest peisaj. Singura lui însuşire, în Înserare, este aceea că „s-arată acum mai cu răcori”.

Niciun gând de evaziune, nicio dorinţă de a depăşi ordinea normală a lucrurilor. Ceea ce s-a putut remarca la alţi romantici (propensiunea spre înălţimi, tulburarea în faţa transcendentului!) nu există în poezia lui Cârlova. Expansiunea lui este limitată, privirea nu trece dincolo de limitele peisajului, privirea se întoarce, bucuroasă, spre „negura mâhnirii” din interior. Căci locul securizant (valea tristă şi euforizantă) este, în acelaşi timp, o sursă de nelinişte. Ea ocroteşte, dar nu vindecă. Ceva lipseşte (în Înserare: fiinţa „care poate să-l facă fericit”, în Păstorul întristat: păstoriţa „cu chip prea dulce”) şi absenţa transformă spaţiul de petrecere într-un loc de durere. Căutarea se termină în versurile sensibilului Cârlova cu o plângere măruntă, eliberatoare […].

Demersul său liric se înscrie şi într-un registru temporal. Există o oră privilegiată pentru plângere şi aceasta este ora care desparte ziua de noapte: „Când zgomotul de ziuă înceată peste tot.”
Acum este „liniştitul minut” (Ruinurile Târgoviştii) când ochiul se deschide cu milă spre semnele unui trecut glorios şi gândul se uimeşte în faţa acestor ruine scumpe. Minutul prielnic nu ţine mult, noaptea pătrunde repede şi acoperă peisajul, mărind, în acelaşi timp, misterul lui. Întunericul este stimulator: „jalnicul glas” al zidurilor se aude mai clar, tot astfel tânguirea lucrurilor omeneşti. O întunecare progresivă, corespunzând accelerării reflecţiei, poate fi percepută în versurile din Ruinurile Târgoviştii. Cu cât obiectele îşi pierd contururile reale şi plonjează într-un mister greu, cu atât meditaţia merge mai adânc şi jalea devine mai puternică: „Acest trist glas, ruinuri, pe mine m-au pătruns.”

În Înserare, limbile ceasornicului se mişcă mai încet. Privirea trebuie să aibă vreme să se plimbe peste lucrurile armonioase din jur şi să se întoarcă, aducând ca o albină, mierea tristeţii. Iată de ce poemul stăruie în „acea plăcută vreme, în astă tristă vale”, între zi şi noapte, timp, încă o dată, de trecere şi petrecere, de plăcere şi plângere […].

Odată cu căderea nopţii, glasul nehotărât până acum, sedus de un peisaj euforic, intră şi el în „negura mâhnirii”. Echilibrul precar zi-noapte, corespunde unui armistiţiu interior fragil: acela dintre plăcere şi suferinţă, dintre nădejde şi jale. Trista şi desfătătoarea vale dispare înghiţită ca o luntre de furtună. Introducând, în finalul poemului, imaginea luntrei „slobodă pe mare”, Cârlova evadează din spaţiul poemului său şi, totodată, din paradigma tristei (dar, totuşi, ocrotitoarei) văi. O evaziune care corespunde, estetic, pătrunderii într-o convenţie literară prestigioasă. Luntrea bătută de furtuni este o imagine curentă în poezia timpului. Cârlova a ţinut astfel să încoroneze poemul său şi să-şi înnobileze jalea printr-o referinţă din afara spaţiului său de meditaţie. Acela sugera o statornicie, marea (un spaţiu străin) dublează sugestia insecurităţii şi limitează perspectiva salvării.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »