21 iulie 2009

Vasile Alecsandri şi stabilitatea dintâi a poeziei româneşti

Vasile AlecsandriFragmente din prima parte a capitolul „Vasile Alecsandri. O recluziune productivă. Retorica peisajului, peisajul retoricii” dedicat „bardului de la Mirceşti” (?21 iulie 1821 – 22 august 1890) de către Eugen Simion în lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti” (ediţia apărută la editura Cartea românească, Bucureşti, 1980):

„Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care îl detestă cel mai mult. Când se face frumos afară, se pregăteşte de călătorie. Literatura este lăsată deoparte, fără remuşcări, până ce un val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceaţă groasă îl fugăresc, iarăşi, în cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă îi revine, în tihna biroului fantezia se eliberează. Liniştea, confortul interior şi timpul rău sunt cele trei condiţii preliminare ale scrisului său. […] O recluziune jumătate impusă, jumătate căutată precede, dar, hotărârea lui Alecsandri de a scrie. O recluziune care se transformă într-o bucurie a spiritului laborios:

Cât ţine timpul aspru – scrie el lui Ion Ghica – cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice cari ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în ţara noastră. Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi desmerdări, aşteptând porţiile lor de zahăr; biuroul mă cheamă lângă el, arătându-mi calamara plină, condeiul zburdalnic, hârtia albă. „La lucru!” îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri a cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşul, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul.”


„Veselul Alecsandri devine sumbru, superstiţios, în plin sezon canicular se plânge de nestatornicia universului, o ploaie mai răcoroasă îl scoate din fire, un vânt puternic îl face să se gândească la reaua alcătuire a lumii. Jurnalul de călătorie în Italia, superb roman de dragoste romantică, e dominat de obsesia timpului capricios. Îndrăgostiţii sunt urmăriţi de piaza rea a vremii, din Italia pleacă în Germania, din Germania fug la Paris ca să scape de timpul nesănătos, de aici aleargă spre sud, la mare şi la soare, dar, ghinion, la Neapole este un frig asemănător (…) cu acela din Moldova, pe mare clima devine insuportabilă…”

„Soluţia este evaziunea, fuga continuă, căutarea unui adăpost comod, cald. O soluţie ce nu angajează totuşi literatura. Literatura redevine o preocupare numai în sezonul hibernării. Atunci poetul se retrage în ‚odaia încălzită’ şi drumurile fanteziei se desfundă pe măsură ce drumurile reale sunt acoperite de zăpadă. La adăpost de frig, de vânt, de ploaia nesuferită, de o natură, altfel zis, ostilă, poetul poate să se gândească la o natură în straie de sărbătoare.”

Scrisul se prefigurează, astfel, ca o libertate într-un spaţiu de recluziune, o plăcere într-un refugiu silit. Corespondenţa şi versurile nu mai contenesc în elogiile aduse căminului primitor şi liniştit. Spiritul voiajor, care este Alecsandri, caută mereu un liman şi, când îl află, este cuprins de grija literaturii. O grijă învinsă înainte de a deveni o nelinişte. Nu aflăm nicăieri, în poeme sau în scrisori, un accent de disperare, de neputinţă în faţa foii albe. Alecsandri are o conştiinţă, în genere, liniştită. Scrisul este, pentru mentalitatea lui de fermier, o recoltă pregătită din vreme. Dacă nu intervine ceva (timpul rău!), recolta este, în genere, bună. Câmpul roditor se deschide în odaia bine pregătită de iarnă: soba ce duduie, lemnele ce trosnesc, ceaiul aromat, căţeii simpatici, jucăuşi.”

„Adevărul este că Alecsandri nu e cuprins niciodată de ‚strechea scrisului’, nu intră în starea de criză proprie geniului romantic. N-are căderi, n-are greaţă de literatură, nu pândeşte – cum fac atâţia – momentul prielnic al inspiraţiei. Inspiraţia vine repede, pe un teren dinainte pregătit. O oarecare ezitare la începutul poemului şi, apoi, versurile vin de la sine, ‚ca din izvor’.

O veste bună – scrie poetul aceluiaşi nepreţuit amic, Ghica, în 1887, de la Paris. M-am apucat de lucru, şi în timp de cinci zile am şi terminat un nou act pentru piesa Ovidiu, pe care am hotărât să o refac în întregime. Se spune că numai începutul este greu… la mine numai primul vers… odată venit în bune condiţii, restul curge ca din izvor. Nădăjduiesc să-mi termin opera în cincisprezece zile dacă vreo nemulţumire neaşteptată nu va veni să mă întrerupă.”

„Este interesant de observat că Alecsandri, care nu vorbeşte niciodată de dificultăţile interioare ale creaţiei, vorbeşte destul de mult, şi aproape totdeauna în acelaşi fel, de condiţiile exterioare ale stării de a scrie. Am semnalat până acum câteva elemente care declanşează hotărârea de a scrie: existenţa constrângătoare a iernii, liniştea cabinetului… Atât de puternic este sentimentul confortului încât cea mai mică defecţiune împiedică, pur şi simplu, pe Alecsandri să se apropie de masa de scris. El şi-a construit un protocol şi protocolul a devenit o habitudine de la care nu înţelege să se abată. Cum un arbitru al eleganţei nu acceptă în ruptul capului să iasă cu o cravată care nu se potriveşte întocmai cu nuanţa costumului, tot astfel poetul nu pune mâna pe toc dacă soba nu trage cum trebuie, dacă ora nu este potrivită…”

„Pentru mulţi romantici, ieşirea în universul material implică o provocare, o siluire, o luptă cu obiectele rebele, o spargere brutală a zidurilor. Elementele, chiar şi cele mai fioroase, pătrund lin în poemul lui Alecsandri sub hainele unei melancolii luminoase. Fantezia străbate fără dificultate ceţurile, pustiurile, natura în totalitate i se aşterne, docilă, la picioare. Scrisul nu cunoaşte, pe scurt, praguri, obstacole, literatura nu iese, la Alecsandri, dintr-o confruntare, ci dintr-o revărsare lentă şi dulce (drăgălaşă) a imaginaţiei.”

„Un echilibru perfect între subiect şi obiect se observă în poezia lui Alecsandri. Chiar cele mai dramatice compoziţii se termină, la el, printr-un armistiţiu, niciuna dintre părţi nu este avantajată: imaginaţia se epuizează în descriere, descrierea nu se desfăşoară mai mult decât subiectul îngăduie. De aici vine senzaţia de stabilitate pe care o lasă poezia. O stabilitate, întâi, a universului (în Pasteluri, îndeosebi) şi o stabilitate în relaţiile dintre universul dinafară şi spiritul ce îl observă.”

„Poezia este, în modul cel mai exact al termenului, o comunicare: o privire care nu modifică ordinea existentă, pentru că privirea nu pătrunde dincolo de suprafeţele ei. Nu pătrunde şi nu modifică nimic din ceea ce este constituit. A tulbura ordinea existentă nu intră în prevederile poetului. Obiectul (natura) precede actul creaţiei şi, trecut prin operă, obiectul iese neschimbat, ca floarea din care albina a extras nectarul. Rolul privirii este să producă doar o ‚stare plăcută’, liniştea de nepreţuit a spiritului.”

„Alecsandri are şi el sentimentul unui întemeietor, însă sentimentul nu mai bâjbâie între neputinţele limbajului şi neştiinţa retoricii. Folclorul îi oferă o mitologie, retorica este bine cunoscută. Alecsandri este mai bătrân (artisticeşte) decât contemporanii lui. Cu el poezia română atinge un nivel de stabilitate. Spaimele începătorului au dispărut. Alecsandri are într-un grad considerabil psihologia scriitorului profesionist. Literatura este, desigur, o vocaţie, literatura este însă şi o practică, o îndeletnicire care necesită o pregătire şi un program. Poetul are cabinetul său şi tabieturile de la care nu se abate. Se supune necesităţilor epocii (scrie, în afara versurilor, piese de teatru, compune naraţiuni, adaptează altele, publică note de călătorie, când se produce un mare eveniment – Unirea, Războiul de Independenţă – evenimentul este numaidecât celebrat), însă necesitatea se adaptează disciplinei lui interioare.”

„Orice accent de urgenţă este eliminat. Poetul are de la început instrumentele trebuitoare pentru a exprima orice idee. Dispare din literatura lui acea senzaţie (pe care o găsim la Heliade, Bolintineanu) de naştere grea a poeziei din spuma unui limbaj incongruent. Versul lui Alecsandri este fluent, polisat, bătaia e regulată, muzicalitatea tinde să potolească şi să uniformizeze accentele aspre ale sensibilităţii şi, implicit, ale lumii exterioare.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook