23 decembrie 2008
Ninge alb peste pleoape-mi, un vis… alerg, cuprinsă de mantia de fulgi, îngropându-mi chipul în faldurile ninsorii.
Plec, desculță… simt cum plâng pașii, topind trupul fulgilor, ca pe o jertfă adusă întregii firi arsă de zbuciumul trăirii…
Eram copilă când, într-o zi oarecare de iarnă, uitată în criptele numerotate ale timpului, prindeam în palme dalbe stele de gheață, crezând că ucid privirea iernii într-un plâns sălbatic… pedepseam astfel puritatea lumii într-o palmă, topind-o șovăelnic într-un sâmbure de puritate…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
18 decembrie 2008
Vineri, 19 decembrie 2008, la ora 18, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38, Bucureşti), în cadrul seriei „Ultimii rapsozi”, vor încânta publicul Colindătorii din Râşca. În prag de Crăciun, programul iniţiat de Grigore Leşe la ICR propune sonorităţi de sezon din Ţara de Sus a Moldovei. Accesul publicului este liber, în limita locurilor disponibile. Evenimentul este organizat cu sprijinul Primăriei Râşca, judeţul Suceava.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Lucian Velea in Folclor, Muzică, Ştiri
11 septembrie 2008
Scrijelite de răni, degetele sufletului meu îngheţat de suflul iubirii, degete agăţate de scara lumii şi de trepte spre lumină, încearcă să refăurescă o poveste din începuturi şi sfârşituri irepetabile, de unde să poată reveni într-un nou început pentru fiecare nefericire. Ca într-un joc de poker unde se joacă destine, caut cartea destinului meu, să o pun pe masă, ca să înving această viaţă. Şi doiul, care este cea mai mică carte, îmi spune că şi ea este o carte de viaţă. Şi regii şi cavalerii timpurilor trecute spun rănilor sufletului meu agăţat de o creangă ruptă de timp: nu dispera, căci vei rezista. Este jocul cel mare al pierderii din viaţă, când toate focurile lumii îţi pot pârjolii inima într-o carte nenorocoasă. Este jocul tuturor izvoarelor de bucurie, izvoare ce din ceruri de stele şi soare, îşi pot revărsa ape de fericire, dacă dă norocul peste tine, să ai în viaţă, o carte norocoasă.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Memorii
15 august 2008
Iată câteva fragmente din romanul „Război şi pace” de L.N. Tolstoi, tradus în româneşte de Ion Frunzetti şi N. Parocescu. Secvenţele selectate alcătuiesc un portret interesant al împăratului Napoleon Bonaparte (15 august 1769 – 5 mai 1821), privit mai mult ca învins al Rusiei decât cuceritor al lumii. Fără a oferi o rezolvare a problematicii romanului, rândurile de mai jos pot ajuta la stabilirea şi înţelegerea mecanismului de interpretare a faptelor eroilor, aşa cum îl concepe Tolstoi: istoria nu este nicidecum rezultatul voinţei liderilor.
Premisa întregului roman, precizată (ca de o voce din off) de unul dintre personaje:
Poate nu înţeleg eu nimica, dar Austria n-a dorit niciodată şi nu doreşte nici azi războiul. Ea ne trădează. Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei! Binefăcătorul nostru cunoaşte înalta sa chemare şi-i va fi credincios. E singurul lucru în care cred! Bunului şi minunatului nostru suveran îi revine acest măreţ rol în lume; şi el e aşa de virtuos şi de mărinimos, încât Dumnezeu nu-l va părăsi şi-l va ajuta să-şi împlinească menirea de a strivi hidra revoluţiei, întruchipată de acest ucigaş şi scelerat, şi care în clipa de faţă e şi mai înspăimântătoare. Noi va trebui să răscumpărăm, singuri, sângele celui nevinovat. În cine, mă rog, ne putem pune nădejdea?… Anglia, cu spiritul ei negustoresc, nu va înţelege, şi, de altfel, nici nu e în stare să înţeleagă toată măreţia sufletească a împăratului Alexandru. Ea a refuzat să părăsească Malta. Vrea să găsească, caută, un gând ascuns în acţiunile noastre. Ce i-au răspuns ei lui Novosilţov?… Nimic. N-au înţeles şi nu pot înţelege spiritul de abnegaţie al împăratului nostru, care nu vrea nimic pentru el însuşi şi vrea totul pentru binele omenirii. Şi ce-au făgăduit, mă rog? Nimic. Dar nici cât au făgăduit n-au să facă! Iar Prusia, ea a şi declarat că Bonaparte e de neînvins şi că Europa întreagă n-are nici o putere în faţa lui… Eu nu cred nicio vorbă din tot ce îndrugă Hardenberg, şi nici Haugwitz. Cette fameuse neutralité prussienne, ce n’est qu’un piège. Nu cred decât în Dumnezeu şi în destinul sublim al iubitului nostru împărat. El va salva Europa !…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
15 iulie 2008
Timp… arc de timp pansat privirii mea cu munţi de sare întrezăriţi printre gene din care picură cu precizia ceasornicului lacrimi cu gust amar de uitare. Privesc în sus: din curbura frunzei verzi, una aleasă de ochii mei, anonimă, a rămas doar o părere de linie între cer şi pământ. Chipuri se zăresc, vag, din gânduri galbene de amintire, nuanţă de ceară uitată în scorbura copacului vieţii cu goale ramuri în toamna fiinţei, cu uscate cireşe şi struguri dulci din via de acasă.
Cuvintele par să nu spună nimic, deşi vor să spună totul, la fel cum zbaterile aripilor rostesc zadarnic rugăciune zborului în captivitatea statică a coliviei.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
17 iunie 2008
Primesc în priviri albastrul cerului, întrezărit printre picăturile ploii curgătoare precum nisipul în clepsidra timpului la ceasul după-amiezii din mine, când dogoarea verii mă ţintuieşte la umbra copacului pe care-l cresc în palme de frunze şi braţe-ramuri, după ce rădăcinile au rămas îngropate undeva în trecutul tăcerii ţărânii aducerilor-aminte, în freamătul frunzelor-gȃnduri ce aduc a zumzet de albine încolăcite în jurul unui refren galben precum ceara şi curgător ca mierea cea miere, răpită florilor în dimineţi cu raze din soare prăbuşite arzător pe obrazul de vară al pământului, atunci când am lăsat la capăt de lume ego-ul desculţ de şuvoiul ca apa cerului, izvor de suflet şi urcând pe trepte ale cunoaşterii am plecat să deschid uşile lui „va fi”, convinsă fiind de efemeritatea cuvintelor aşternute în covoare decolorate de înţelesuri şi mucegăite la pragul fiecărei odăi de inimă încuiată cu cheia meşteşugită, după matriţa paşilor pierduţi pe caldarâmul străzii fără nume într-un ancestral oraş al tăcerii, când toamna spală piatra cubică cu tristeţea curgătoare din nori cenuşii iar eu l-am luat pe „va fi” cu mine, încercând să întrevăd încrengătura şerpuitoare a faptelor ce se vor profila pe cerul devenirii mele, de la firul verde de iarbă către imensitatea cerului comprimată în sâmburele de iris şi cursivitatea frazei rămasă suspendată între margini de cărări labirintice, căi de hârtie creponată ale aceluiaşi eu, matlasat cu articole din ziare vechi, tipărite cu tuş negru pe pergamentul care înfăşoară inima ca pe o bucată de carne vândută de măcelarii ce transează bucăţi de sentimente dincolo de vitrina magazinului cu iz de anticariat, iar eu primind moneda de schimb a lui „va fi” cu prezentul „este”, mă întorc pe urmele paşilor încă nedezlipiţi de retina orizontului şi mă regăsesc într-un „a fost”, la răscrucea prezentului cu viitorul, privind mirată borna kilometrică, selenară, numărătoare crescător-descrescătoare prin mansarda aglomerată de păsări jumătate zbor, jumătate pas, albe sau mai negre, culoare după gândurile îmbrăcate cu solemnitatea unui frac pentru că oamenii au strâns amin cu amin în lacrimi de-o credinţă şi-un sâmbure de mântuire, într-o lume în care sentimentele sunt scânduri peste podul pulsului din fiecare eu când, surprinsă de o geană de lumină m-am cuibărit în sfârşit în scorbura inimii tale cu un oftat prelung ca un monolog fără sfârşit, crestând aşa, într-o doară şi fără motiv timpul cu fluturii care mai au totuşi aripi când sărută lumina şi mâinile riduri săpate de fire de nisip ale timpului, cȃnd… „a fost…” devine „este” şi când „va fi” va învia… din amintiri…
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
