Scrijelite de răni, degetele sufletului meu îngheţat de suflul iubirii, degete agăţate de scara lumii şi de trepte spre lumină, încearcă să refăurescă o poveste din începuturi şi sfârşituri irepetabile, de unde să poată reveni într-un nou început pentru fiecare nefericire. Ca într-un joc de poker unde se joacă destine, caut cartea destinului meu, să o pun pe masă, ca să înving această viaţă. Şi doiul, care este cea mai mică carte, îmi spune că şi ea este o carte de viaţă. Şi regii şi cavalerii timpurilor trecute spun rănilor sufletului meu agăţat de o creangă ruptă de timp: nu dispera, căci vei rezista. Este jocul cel mare al pierderii din viaţă, când toate focurile lumii îţi pot pârjolii inima într-o carte nenorocoasă. Este jocul tuturor izvoarelor de bucurie, izvoare ce din ceruri de stele şi soare, îşi pot revărsa ape de fericire, dacă dă norocul peste tine, să ai în viaţă, o carte norocoasă.

Aşa ajungi să iei din cuiul de dincolo de zidul privirii, câte o amintire şi să o priveşti cu tristă suflare, sau cu nemărginită duioşie. Dar este ucigător să numeri clipe de viaţă prin imagini întoarse spre tine, în fragmente de oglidă sparte în mii de bucăţi, pe care câteodată nu le mai vrei. Dezamăgit, culegi bucăţi de timp şi te priveşti în ele. Imaginea-ţi poate deveni hidoasă, fie a ta, fie cea din amintire. Deformate de bucata de oglindă de timp, imaginile întoarse fac amintirile să plângă-n lacrimi nefericite. Căi de legături din drumul gândurilor se blochează la interesecţii de amintiri.

O fi ea cea alesă în oglinda întoarsă? O fi el cel ales cu care am împărţit parcă o viaţă? Cărări nefericite rămân părăsite, prin care sângele printre gânduri refuză să pulseze oxigen şi andrenalină, nefericirii din tine, alegând alte drumuri, lăsând în părăsire zona ta de iubire. O arteră se zbate micuţă, albastră, undeva, şi-ţi dă de ştire printr-o senzaţie grea, de supărarea ta. Te poţi pierde pe stradă, în casă, oriunde, ca o nălucă care începe să numere în neştire zilele pierdute.

Vezi câteodată pe stradă năluci visătoare, parcă nu-s în astă lume.Te izbeşti de ele ca de trunchiuri de gheaţă care abia de au viaţă. Tresar, se uită holbat la tine şi apoi pleacă mai departe în năucitoarea lor viaţa. Un rucsac, o sacoşă, o geanta, un tricou, o frumuseţe stranie, o vesta sau chiar o pălărie, sunt purtătorii celor ce nu se vor a se mai ştie. Ei aleargă în altă lume, în lumea nălucilor de gânduri, în universul nefericirii lor şi-al vieţii lor. Câteodată cad pe stradă ca loviţi de trăsnet şi cineva care-i ajută, exclamă:
– Vai, mamă! Ce palidă este sărăcuţa. Nu o fi mâncat destul.
Sau:
– Ce galben este tânărul acesta! Munceşte prea mult.

Scara vârstelor nu are limite, în groaznica viaţă ce este nefericirea. În jurul lor, în stânga, în dreapta, totul decurge normal, în prea reala şi dura viaţă. Aşa am început să joc un joc, de a ne căuta încă-o dată-n viaţă. Eu pe tine, tu pe mine. Să ne regăsim altfel în această viaţă, într-un nou început.

Când te uiţi spre cer, acolo voi fi eu în braţele asfinţitului şi ale răsăritului, unde mă voi dosi. Va veni timpul odată, când mă voi ascunde şi mă vei regăsi în sclipirea umbrelor undelor de lac, în coada solzilor sirenei ce-n noapte trece prin ape tăcute, sau pe lângă bordura şoselei de timp, aşteptând să vii în maşina clipelor de fericire.

Uşor şi într-un echilibru precar, eu stau pe petala de floare de vişin, şi-n cea de cais, ce stă gata să zboare atrasă de o rază de soare ce zâmbeşte fericită, prin frumuseţea florii. Mă poţi vedea în gândurile parfumului de flori de tei, ce zâmbesc spre cerul serilor primăverii întârziate, rămase toate cu privirea agăţate de flăcările ca de lumânări în stele jucăuşe, în luminile lunii ce se îndreaptă încet spre noapte. Sunt în castanele cele mici, ce încep să acopere cu priviri de ochi uimiţi, perechi de îndrăgostiţi.

Voi fi acolo exact în clipa când o mică frântură de gheaţă îşi va picura ultima picătură de apă rece, pe faţa ta uimită, ce priveşte în sus la o rază de soare printre ramurile copacului, în care mugurii încet încep să se nască.

Cu bucurie sau durere mă vei putea căuta cândva, într-o dimineaţă în cornul falnic al bradului ce sprijină cerul albastru sau în minuscule scântei de apă ca un diamant, din plasa păiajenului ce ţese ochiuri de timp, pentru viitoarele sale victime de viaţă. Voi fi pentru tine ochi mic de veveriţă, ce numără stele din minuscula-i cochilie, din scorbura ei de-o microclipă de viaţă.

Voi fi sunetul vântului ce pe câmpie intră-n tunele de urme de meteoriţi ce ard în noapte, sunând ca tuburile unei orgi răguşite. Mă voi ascunde în streşina bătută de vântul zăpezii, acolo unde ţurţurele de sticlă curbată de timpul îngheţului de peste noapte, strigă-n lumina razei de soare jucăuşă care trece prin apa tare şi rece ce luceşte, priveşte-mă, sunt aici, ia-mă.

Îmi voi desfăşura povestea vieţii mele pe firul râului de munte, o voi încrusta în piatra stâncii ce musteşte, verde-n muşchiul ce zâmbeşte soarelui dimineaţa. Voi fi poate la cotitura râului sălbatec, care bulboana o învârte, rupând lumina în două fragmente de soare. Voi fi poate în lipăitul lopeţii pescarului, unde îmi voi ascunde sunetul tăcut al iubirii mele.

Voi agăţa o rază de sus, din noapte de stele, împreună cu cea de lună şi soare, frânghie ca să fac, să poţi urca la mine. Mă voi ascunde în şoaptele buzelor de mărturisire, unde tu îngenuncheată în faţa şirului de cioburi de oglindă de timp întorse spre tine, când iţi vor spune:
– Nu mă uita!

Voi fi în florile iarnă – primăvară, în albul zăpezii ce ghiocel petală albă ascunde, voi fi în raza minusculă ce cristal de gheaţă topită străbate, rază născută din curbura cerului ce hurducăe timpul în spinarea sa, în răsăritul dimineţii. Voi şopti primei violete în pădurea frunzelor de toamnă rămase şi răscolite de petece de zăpadă, zâmbeşte fiinţei dragi mie. Te voi întreba într-un monolog siguratic în umbra tacerii:
– Unde să te caut, izvorul vieţii mele?

Voi răscoli supărările lumii şi-a bătrânului ce toiagul de bătrâneţe şi-l propteşte în tinda casei, unde voi sta pitit să nu mă vezi. Voi fi în gheara râsului ce râcâie pământul reavăn, colcăind de fiinţe-n zbatere. Voi întreba marele timp şi chiar şi căruţul ruginit al copilului rămas singuratic la colţul casei, într-o rână prafuit:
– Mă caută ea oare?

Voi întreba pleoapa zvâcnirii celui ce aleargă-n roşu şi aer încins de vară ce respiră-n năduşeală:
– Mă va găsi?

Voi spune gândurile şi imaginilor trecutului, călătorului gheţarilor veşnici, că sa terminat cu mine, că mă topesc la poli de dor, în ultima glaciaţiune de apă pură. Sau voi fi acolo unde despicate valuri ca scoicile se dau la o parte din calea pintenului vaporului, unde poţi fi tu.

Mă voi ascunde în pumnul roz al copilaşului ce scânceşte, vorbind vorbe numai de el ştiute. Îţi voi zâmbi când se naşte ziua în zori, cu primele săgeţi aburite de soare în dimineţi liniştite. Voi fi în gara timpului, unde calătorul la ceas de somn, ridică pleoapă după pleoapă, să nu piardă clipa viitorului.

Te voi căuta apoi eu, în naşterea şoaptei târzii de la gardul fecioarei, în tinda bisericii spunandu-ţi rugăciunea. Te voi căuta în năframe, în târguri de toamnă. Voi muşca din pomul vieţii, din rotundul galben de toamnă, să văd gustul tău, poate te voi găsi. Voi privi lacrimi de miere de albine, să văd poate dulceaţa ochilor tăi. Voi alerga sub clar de lună, da, prin cornul umbrei ce trece peste căpiţa pictorului din tabloul bunicii. Te voi vedea-n sclipirea fântânii, când raze de lună tulbură ciutura, ce scoate apă.

Te voi regăsi în umezeala fremătândă de suflet al ciutei, ce atentă-n noapte se opreşte, în fulgerul ce nordul străluceşte. În prima picătură de ploaie după o zi de căldură ucigătoare. Te voi găsi în primul sorb al însetatului, ce-n soare truda şi-a dăruit-o, în leagănul zilei în care copilul zâmbeşte soarelui pătrat al pictorului cerului, în dunga pomului grădinii edenului de mine închipuit. Te voi căuta chiar şi-n umbra stelei şi lunii, în spatele paşilor rătăciţi pe o pagină albă de carte plină cu litere negre.

Mă vei gasi, te voi găsi, tot mă voi ascunde ca într-un joc de-a baba oarba, în verdeaţa copacului, în verdele crud şi sferic ghemotoc, ce se deşiră ca aţă de timp pentru ţesut cămaşă, în războiul dus de o suveică şi o mamă. Apoi, într-un târziu de viaţă rămasă, ne vom regăsi amândoi în alb de plete, la o masă depănând coji de clipe-amintiri, în seminţe de soare, ce liniştiţi, cu ochii umezi de amintiri, le vom decojii. Vom spune copiilor să treacă în cartea vieţii lor, roua timpului nostru adunată prin viaţa frumoasă ce-a fost odată.

Text de Viorel Muha

2 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »