Fata morgana, de deşert…

M-am pierdut în marea nisipului faraonic prin catacombe fierbinţi deşertice cu sunet de fata morgana ce strigă ochilor mei:
– Caută în firul de nisip pulsul tău pierdut de mii de ani. Simte că trebuie să te faci nisip de piramidă de piatră măcinată de vânturi, în deşertica vale a soarelui. Acolo, printre miliarde de fire ca şi mine, vei găsi chipul tău. El este încrustat în timpul de mare albă, nevăzută şi fierbinte, a miilor de ani scurşi peste trupul tău deşertic.

Am simţit cum săgeţile soarelui au început să spargă unduiri de aer rupt, de ceruri reci şi să împrăştie peste mine bucăţi mici de soare, bucăţi ce mă ciuruiau în coloane de fire strânse de timp în dune. Sufletul meu, sufocat de amintiri de mii de ani, se chinuia să redea viitorului ce adunase. Degetele-mi amorţite tresăreau pintre dunele fierbinţi, până la oazele din văi de regi. Ele erau izvoare nesecate de timp, de vânt, de furtuni, de mânia cailor deşertici desfaşuraţi în fuioare negre în orizonturi de depărtări.

În tuneluri lungi de piatră simţeam cum aer iau, dăndu-mi suflare, prin piramide ce stele fixau în nemurire, pentru cei ce-au fost. Eram bătut în piatră, în mii de chipuri de istorie, în cavou de faraon. Eram pictură rupestră ce întuneric înghiţise mii de ani. Doream lumină! Au fost timpuri când copite de cămilă au călcat părticele din sufletul meu, strivind uitata mea istorie.

Au fost paşi furişaţi pe trepte reci, ce galben sculptat de soare au dus spre nevăzute zări. Am fost luat şi pus bătaie de gologani, pe mese unde ciocane băteau bucăţi pentru preţul meu, pentru mari case, unde iară am fost închis în dosuri de uşi de oţel, răpit iar de lumină.

Şi-n alte mii de ani, m-am regăsit în cosoni de dealuri, atârnat în peşteri şi ziduri vechi de cetate ruinată, dar în timpuri străvechi cetate înaltă maestosă. Eram în galbenul bătut la porţi de Romă antică. Eram o faţă imprimată în încrustătură de sclav, ce-n săli de piatră băteau galbenul cu chip de împărat.

Eram sus în codrii cetăţii unde albul costumului de dac, printre copaci de aramă de toamnă coclită, în frumuseţi de frunze în soare lucind, mă vedeam fecioară şi flăcău în umbră de izvor. Dar regăsirea mea era împrăştiată în câmpia lată, în fluviu de ape sprijinită.

Eram în toiag de moşneag, bătrân şi înţelep, ce astăzi a rămas uitat. Fata morgana şi astăzi mă bântuie întrebându-mă:
– Eşti acolo în deşert pintre mari morminte sau în cetate dacică de ruine uitate? Eşti în acest popor sau ai plecat departe? Şi coastele flamânde le simt cu ale mele părticele, bucurând meleaguri cu cupole de cochistadori. Ei, părticelele mele dacice, construiesc noi pirmaide moderne în civilizaţii străvechi la margine de ape mari.

Aici însă, la Neagră Mare, fluviul se revoltă, încercă să întoarcă ape înapoi, să spele din istorie ce mulţi vrăşmaşi de ţară au fost lăsaţi, vrăşmaşi care iau şi fură. Agăţată pe harta lumii, vâltorile de Neagră Mare pun un semn de minus, în ţărmuri erodate unde castele şi palate sfidează valul, depărtarea, făcând marea să plângă prin furtuni pustietoare.

Eu simt adâncurile ce mă împresoară şi mâlurile metalice, din gură de fluviu în plastice ambalaje, ce vietăţi mie î-mi sufocă. Plaja plânge şi ea prin fire de nisip lipsă, în sfidare de jeep-uri ce muşcă nemilos maluri confiscate. Mă întorc spre mine în sute şi sute de ani, în statuie de Ovidiu ce ochii îşi roteşte şi priveşte spre Pont Euxin, spre larg şi cu amar întoarce capul şi-n vesuri suspină.

Mă întorc apoi înspre trup de ţară şi spre largă câmpie, uitată în colb de sate pricăjite. În uliţă şi în picior de copil golaş plâng generaţii pierdute. Aşi vrea să mă scutur greoi, să deschid crăpături să înghită monştri, ce nu-s ai nimănui. În rău ei trăiesc cu duşmănie şi aş vrea să fac ca ei să nu mai fie.

Maluri simt în halde în sărături de ape prăbuşite, sterilă minte ce nu dă socoteală, case pierdute, garduri rupte. Bătrâni strămutaţi în căruţe de secole trecute, adună vânturi ce trebuiau pierdute. Pustiul se aşează, simt în mine pe coline inundaţii ce văi cuprinde.

Depărtări lungi şi late de colb de cer şi pământ, vânăt cenuşiu suport pe spate, în cetate cu fum şi zgomot, cu vieţi pierdute, cu păduri furate şi lacuri astupate. Nici nemernicia în sufetul lor gol nu încape, căci sunt de oriunde pierduţi de timpuri, aici pe firele mele de nisip, ce fata morgana nu vrea să-i vadă, să-i accepte, decât în praf ce nu există şi ce ar trebui să dispară undeva în infinit.

Zgomot uriaş de străzi înghesuite în praf, unde crengi uscate înnegrite întorc plămâni şi inimă înapoi spre moarte. Cenuşiul presărat cu pete de reclame roşii în portocaliu scăldate, astupă groaza prabuşirii zidurilor care nu suportă greutatea betonului forfect.

– Cui ai pasă ?

Bătălii pe ecrane de sticlă curbată, unde chipuri amorţite aceleaşi în strâmbătate, în schimonoseli de trecut murdar mă cutremură să plec departe. Cât o să pot duce, căci voevozii din mine încep să se revolte, să strige, să se agite.

Ştefan a fost mare şi-l simt în bătălii cum capul întoarce şi spre viitor priveşte picurându-i lacrimă pe sabie de braţ voinic ţinută. El parcă strigă şi simt durere, voi strănepoţi de strănepoţi de-ai mei, nu lăsaţi ţara să fie dusă de nevoi.

Text de Viorel Muha

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
2 comentarii »