Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin, este subiectul unui articol din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, semnat de Irina Eliade:
Apropiindu-ne de acel loc privilegiat – scena – unde chipul actorului cu greu poate fi deosebit de masca personajului, zâmbetul de grimasă, pasul cu grijă făcut de saltul imprudent şi cuvântul îndelung cântărit de replica spontană, vom avea, credem, mai multe şanse de a-l întâlni pe Molière decât încercând să reclădim puntea, astăzi prăbuşită, ce va fi legat cândva omul supus contingenţelor de cel care a izbutit să le depăşească, alcătuindu-şi opera. Oricare vor fi fost motivele care l-au îmboldit pe tânărul burghez să se „declaseze” intrând în tagma actorilor, cert este că opţiunea lui Molière pentru teatru s-a dovedit a fi nu fapta nesăbuită a unui tânăr îndrăgostit de o actriţă sau a unui fiu doritor să scape de tutela unui burghez cu vederi înguste, ci un gest dictat de motive mult mai profunde.
Ca orice cugetător solitar şi statornic, visam cândva să mă stabilesc în Capitală. Aglomeraţie cam mare pentru o sihăstrie, nimic de zis. Dar eşti aproape de edituri şi redacţii vestite. Locuri binecuvântate, unde poţi descărca în fiecare dimineaţă tot ce ai cugetat noaptea trecută. Viaţa mi-a făcut însă o frumoasă surpriză, detaşându-mă dincolo de Styx, adică tocmai la Petroşani. Am ajuns în Valea Jiului, teritoriu frământat social şi tectonic, căruia unii nu-i acordă nici măcar statut de provincie.
Mie îmi place mult acest loc. Contrar opiniei unor analişti superficiali, Valea Jiului este o zonă de mare profunzime. În mină, la o mie de metri adâncime, ochiul profan vede doar întunericul, materializat în cărbune. În schimb, gânditorul subtil discerne imediat codrii pietrificaţi ai altor ere, în care fizicul aproape că se pierde, copleşit de metafizic. Nicăieri nu poţi coborî în timp mai profund ca în Valea Jiului. Dumnezeu a plasat Raiul în cer, iar Iadul undeva sub pământ. Nu întâmplător, ocnele au fost desemnate în trecut ca locuri de penitenţă. Aşadar, munca în subteran este grea şi umilitoare. Unii cred că oamenii se coboară atât de jos numai pentru a se spăla de păcate. Sunt galerii în care muncitorul transpiră un litru pe oră. E uşor de socotit, metaforic vorbind, că din adâncuri izvorăsc râuri mari de sudoare, care au pus ani mulţi în mişcare morile poeziei militante.
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978 – articolul este semnat de Irina Bădescu:
Tragedia lui Racine se situează sub semnul cardinal al conflictului dintre om şi soartă. Fără a atinge valoarea arhetipală a tragediei greceşti, care se întemeiază în parte pe caracterul ei arhaic, cea raciniană reconstituie totuşi, pe parcursul scurtei, orbitoarei ei istorii, imperativele formale ale acesteia. Prin opera lui Racine, tragedia capătă chipul axiomatic, de referinţă absolută, pe care literatura următoare a scenei îl va putea ocoli, dar nu nega.
„Alchimistul” lui Paulo Coelho este genul de carte care apare rar şi care ajunge în ajunge la inimile unui număr mare de cititori. Această poveste, extraordinară în simplitatea şi înţelepciunea ei, plină de sevă, evocatoare şi profund umană, este un îndemn etern de a ne urma visele şi de a ne asculta inima.
Humanitas Multimedia a realizat şi o variantă audio, în lectura regretatului Florian Pittiş, a cărui voce de neuitat se potriveşte perfect:
Mulţi îl cunosc ca ziarist, fiind în decursul anilor redactor sau redactor-şef al mai multor reviste şi cotidiane din Cluj-Napoca şi Craiova. Alţii îl ştiu mai ales ca scriitor de science fiction, chiar şi ca aforist şi poet. Cert este că viaţa lui Victor Martin a stat, în multe feluri, sub semnul scrisului, spre care a simţit o atracţie irezistibilă.
Prezent de ceva vreme şi pe Citatepedia, cu aforisme şi literatură SF, Victor Martin ne-a acordat recent un interesant interviu, prin care îşi exprimă opiniile despre scris şi nu numai.
Scriitorul egiptean Naghib Mahfuz a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1988. Cărţile sale sunt traduse în peste patruzeci de ţări. La Humanitas Fiction a apărut recent „O mie şi una de nopţi şi zile„, un roman captivant cu accente satirice, în care alegoriile şi simbolurile ascund adesea judecăţi politice.
Suntem în a o mie doua noapte arabă. Vizirul Dandan tocmai a aflat că şireata sa fiică Seherezada a izbutit să-şi salveze viaţa. Puterile magice ale poveştii au reuşit ca întotdeauna să purifice conştiinţa umană. „Dar oare cât durează efectul acestui miraculos antidot?” se întreabă cu tristeţe Seherezada, îndoindu-se de perfecta curăţenie morală a soţului său. Viitorul nu se anunţă deloc senin, mai ales că dincolo de zidurile palatului e o lume la fel de frământată şi de mânată de ambiţii, unde mijesc pericolele la fiecare pas. Va putea Seherezada să convertească încă o dată instinctele violente în blândeţe înţeleaptă şi dorinţa de răzbunare în iubire de semeni?
Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin, este subiectul unui articol din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, semnat de Irina Eliade:
Încarc...
7 voturi
