Am făcut un pas înspre viaţă. Înca un pas… timid, privind curioasă spre ziua de mâine. Am zărit o rază de soare care încerca să-mi lumineze calea şi am zâmbit. Părea mai precaută decât mine pentru că ştia că, de dincolo de nori, lumea se vede cu totul altfel. M-am gândit atunci să o încurajez şi am dat deoparte tristeţea zilei de azi. Doar pentru un singur pas înspre mâine. Am surâs şi eu, şi raza de soare. Pentru o clipă, lumea mi-a apărut învăluită în iubire.
De fiecare dată când doresc să schimb lucrurile rele în lucruri bune, cea mai bună alegere este cea din mine însămi. De fiecare dată când mă simt pierdută, mă gândesc la copaci, la felul lor de a creşte. Trebuie să fii în lucruri şi deasupra lor, numai aşa vei putea să oferi umbră şi adăpost, numai aşa, în anotimpul potrivit, vei putea să te acoperi de flori şi iubire.
Din umbra vitraliilor s-au desprins fantasmele cerului. Mângâierile razelor apusului încălzeau fruntea rece a omului. Auzise de afară, corul. Părea că zarva din juru-i era absentă iar urechile-i nu doreau să asculte decât acordurile pulsânde odată cu tâmplele. Știa că doar acolo își înțelege liniștea…liniștea după care îi tânjea întreaga ființă și pe care o purta, hoinar, pe străzi fără să-l înțeleagă nimeni.
Și apoi, cine să-l vadă, cine să-i vadă zdrențele curgânde prin interior, arterele răsucite ca niște arcuri stricate, inima deformată de-atâtea sentimente îngrămădite anapoda în ea? Labirintul sângelui îi străbătea trupu-i până în cele mai ascunse cotloane…simțea durere ca și cum pietre stăteau în calea fluidului roșu.
Peste tot haosul din el, gândurile îi amorțeau trupul, îi paralizau voința și zdrențele de cuvinte se izbeau, haotic, într-un amalgam șuierător de vorbe disipate, purtate ca o furtună de colo-colo…
În locul cel mai ascuns din el, în adâncul eu-ului se regăsea ca un cerșetor cu mâna-ntinsă către Viață. Dorea cu ardoare o clipă de Lumină, numai una…care să-i aprindă candela din suflet, să-i ardă inima măcar pentru un dram de noroc într-un colț de eternitate.
Relativitatea lucrurilor: într-o iarnă, un reporter de televiziune, înfofolit ca un eschimos pe timp de furtună, prezenta în direct vremea cumplit de geroasă care se abătuse asupra unui oraş american, ferindu-şi ochii şi gura de vântul iute şi tăios ca o lamă de cuţit. Din senin, apare un bărbat gol-goluţ, care începe să ţopăie şi să se învârtă în jurul lui ca un faun. Până când pe reporter îl pufneşte râsul şi nu mai poate continua transmisiunea…
Mi i-am imaginat pe oamenii care stăteau în faţa televizoarelor, acasă, la căldură, şi ascultau ştirea. Mi i-am închipuit trăgându-şi mai bine pătura sub bărbie, apropiindu-şi radiatoarele de picioare, înfundându-şi mai abitir şosetele de lână în papuci…
M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă acel vânt geros s-ar fi abătut asupra acelui oraş american fără ca nimeni să comenteze despre asta. Probabil că nimic. Ar fi fost un fenomen natural şi atât, căruia acel bărbat curajos n-ar fi simţit nevoia să i se opună, iar ceilalţi, din faţa televizoarelor, să i se supună. Iată o demonstraţie simplă despre puterea colosală a cuvintelor. Despre felul în care aceleaşi cuvinte (frumoase, urâte, îngrijorătoare, încurajatoare, triste, vesele, pesimiste sau optimiste) stârnesc în noi reacţii şi sentimente neaşteptate şi de neînţeles, raţional vorbind.
Nu am fost niciodată o luptătoare. Am considerat că viaţa e destul de bună cu mine şi ceea ce am obţinut e ceea ce mi-am dorit… dar poate niciodată nu am ştiut cu adevărat ce-mi doresc. Mi-am dorit iubire, iubirea aceea pe care o căutăm cu toţii conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit şi totuşi am simţit că am alergat mereu după ea. Sunt oameni ca mine care trăiesc fiecare clipă, storcând-o până la ultima picătură de semnificaţii. Oare care este sensul vieţii? Poate iubirea, dar atunci când suferi din iubire, unde mai găseşti sensul? În care direcţie să apuci? Ce înseamnă drumul bun? Ce facem atunci când simţim că totul se năruie în jur şi când descoperim că tot ceea ce am crezut cu ardoare e un înţeles mult prea greu de descifrat? Luptăm… dar eu nu am fost niciodată o luptătoare. De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodată? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor, să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebările vieţii. Şi ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care aşteptăm mereu răspunsuri? Un alt răspuns mai limpede decât toate la un loc sau o altă întrebare.
Super-producţia Disney „Mă dau în vânt după cumpărături” („Confessions Of A Shopaholic”), o comedie romantică bazată pe cărţile „Confessions of a Shopaholic” („Mă dau în vânt după cumpărături„) şi „Shopaholic Takes Manhattan” („Goana după cumpărături la New York„) de Sophie Kinsella, are premiera vineri, 3 aprilie 2009, în cinematografele Hollywood Multiplex Bucureşti Mall, Movieplex Plaza, Cityplex, Light Cinema, Cinema City Cluj, Cinema City Timisoara, Cinema City Iasi, Cinema City Bacau şi Lotus Oradea.
Rebecca Bloomwood (interpretată de Isla Fisher), proaspătă jurnalistă la un ziar financiar, se luptă atât cu dependenţa de shopping, cât şi cu teancul de facturi nemiloase. Unde mai pui că îi şi cade cu tronc Luke Brandon (interpretat de Hugh Dancy), colegul ei de redacţie – şi el dependent, dar… de muncă. Şi unde putea să înflorească o asemenea adicţie mai abitir decât în New York, una din capitalele modei, despre care Dancy spune: „Când filmezi pe străzile New York-ului e ca şi cum te-ai interna de bunăvoie la spitalul de nebuni!”
Da, exist! Şi dacă exist, pot constata că mai există şi alţii. Şi am costatat că mulţi sunt mai buni ca mine. Nu sunt stea, nu sunt fulg de nea, nu sunt nici primăvară, dar nici toamnă. Prin venirea mea pe lume, probabil că ursitoarele au uitat, ieşind pe coşul casei, din fiecare lucru din lumea asta câte o minusculă urmă, ca apoi să mă ostoiesc a le înţelege şi descifra. Aşa că am reuşit cât de cât să înţeleg şi să învăţ mai mult sau mai puţin, mai bine sau mai rău, că trebuie să ştiu… mai bine ce-am învăţat!
5 voturi
Încarc...