În dragoste, lucrurile nu se petrec ca în desene animate. După ce ai fost dat de pământ, nu te poţi dezlipi de pardoseală şi să continui să produci gaguri. Teama, până la un anumit punct este şi firească, şi benefică, în măsura în care nu depăşeste graniţele prudenţei, ale bunului-simţ, ale lucidităţii şi ale observaţiei judicioase.

Cu toate astea, citind mai demult cartea unui psiholog, „Inocenţă şi închipuire”, în care multe din aşa-zisele „mituri ale iubirii” sunt demolate cu simţ de răspundere, am înţeles o dată mai mult că iubirea este paradoxală şi chiar scandaloasă în felul ei. Are propriile ei legi, se duce unde vrea ea şi la cine vrea ea, altfel ne-am îndrăgosti numai de oamenii potriviţi şi nu ne-am mai izbi orbeşte unii de alţii. Oricât de pregătit crezi că eşti, întotdeauna te ia prin surprindere, ca şi când ţi s-ar întâmpla pentru prima dată. De aceea poate îţi vine să spui că este bizară, nefirească, iraţională, pentru că, dintr-odată, simţi în tine pământuri aride, neudate de lacrimile niciunei femei sau ale niciunui bărbat, nemuncite şi necultivate de mâinile niciunei femei sau ale niciunui bărbat. Pământuri care n-au cunoscut nici ploile blânde de primăvară, nici furtunile verii.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Dragoste, Eseuri
2 comentarii »

La apariţia filmului „Filantropica”, al lui Nae Caranfil, foarte mulţi s-au simţit păcăliţi când au înţeles mecanismele cerşetoriei ca „afacere”. Replica „Mâna întinsă, care nu spune o poveste, nu primeşte pomană!” a devenit celebră, emblematică pentru acest gen de înşelătorie.

Puţini îşi dau însă seama că acesta este, de fapt, un principiu esenţial al societăţii actuale: dacă nu spui o poveste, e mult mai greu să primeşti ceea ce vrei – iar cu cât ai o poveste mai bună, cu atât primeşti mai mult (bani, atenţie, faimă şi altele, depinde ce vrea fiecare). Chiar şi filmul lui Nae Caranfil se supune acestui principiu.

Până la el, s-au făcut reportaje despre înşelătoriile cerşetorilor, dar niciunul nu a spus o poveste atât de bună, aşa că „Filantropica” a avut cel mai mare succes. Toate ziarele şi televiziunile se întrec zilnic în a croi poveşti cât mai bune. Chiar şi divertismentul trebuie să spună poveşti bune, pline de haz. Nu doar scriitorii încearcă să te prindă în poveştile lor, ci şi pictorii, muzicienii…, cam toţi cei care au înţeles principiul, fie şi fără să-l conştientizeze ca atare.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Eseuri
Comenteaza! »

M-ai înşelat cu încă o iarnă, dar te iert. Şuvoiul veţii, sângele îmi înfierbântă. Simbolurile zeiţei mă răscolesc prin timpuri. Spuma mării ei râde către ţărmul din mine. Mărul de aur, păcatul primit drept premiu, îl ţin în inima mea de păcătos. Scoicile mărilor se deschid acum şi le aud glasul. Dorinţa răbufneşte şi fiorii mă cuprind. Imnul Homeric se aude dispre zările primăverii, păşind pe câmpii de flori. Muşchii, fibre de oţel în coamele cailor, mătură vântul iernii rămas printre ultimile câmpii ale iernii, cabrându-se. Zeiţa vieţii se întoarce. Pleoapele mi se apleacă în jos, tremurânde de prea lumină. Albul zăpezii rămase aruncă sclipiri în dugi de raze de soare. Umbra aleargă fără oboseală ascunsă, păstrând încă umezeala pământului ce negru absoarbe lumina. Creionul cerului cu mâini uriaşe scrie pe pământ zile cu parfum de soare şi nopţi răcoroase. În aşteptare totul stă ascuns. Cerul, pământul şi subpământul, ca un arc uriaş îndoit, aşteaptă să trimită viaţa o nouă primăvară.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
Comenteaza! »

Nu fără temei se spune că trupul nostru se pătrunde, pe măsură ce trăim, de miresmele sau miasmele sufletului şi ale personalităţii noastre, devenind în timp personificarea a ceea ce gândim şi simţim de fapt. Cu ani în urmă, făcusem o pasiune din a potrivi elementele de temperament, caracter sau predispoziţiile sufleteşti ale diferiţilor oameni pe care îi cunoşteam cu anumite trăsături fizice ale lor, fără să obţin reguli pe care să le fi putut explica sau măcar înţelege raţional. Era mai degrabă un exerciţiu de agerime a privirii, prin care încercam să surprind impresiile acestora însufleţind trecător şi iute anumiţi muşchi ai corpului sau ai feţei. Uneori, era la fel de dificil ca şi a urmări mişcarea vântului într-un lan de grâu. Însă îmi dezvoltasem atât de mult intuiţia, încât ajunsesem să presimt rictusul, coborârea pleoapelor, zâmbetul subţire şi rece, dilatarea pupilelor de încântare. Să le prevăd reacţiile în cele mai mici detalii, în cele mai diverse împrejurări, ca şi când ar fi fost nişte marionete al căror spectacol îl învăţasem pe dinafară. Mă orientam destul de bine pe harta desenată în cele mai fine tuşe şi nuanţate culori a labirintului lor psihologic, devenindu-mi cunoscute ieşirile, fundăturile, grădinile cu păsări cântătoare sau ruinele fumegânde ale teritoriilor aflate în război. Apoi, simpla aruncare a privirii asupra chipului şi a trupului unui om, îmi arăta în linii esenţiale cu cine am de-a face.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
Comenteaza! »

Câţi dintre noi n-am trăit la un moment dat, într-o relaţie sau în mai multe relaţii, impresia că nu suntem înţeleşi? Câţi dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viaţă sau pur şi simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, că unul vede şi celălalt e orb? Şi astfel, încercând să ne facem înţeleşi pentru celălalt, am devenit confuzi pentru noi înşine. N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept şi clar al simţirii de sine, ci ne-am angajat să străbatem toate meandrele şi hăţisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipă în mărăcinii personalităţii lui câte puţin din mesajul nostru şi din noi înşine, ca să ne trezim prinşi, în cele din urmă, într-o capcană a comunicării.

Un răspuns pe care-l dai trebuie să exprime ceea ce înţelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate să înţeleagă sau să creadă altcineva. Un răspuns pe care-l dai trebuie să fie o lămurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Silvia Velea in Eseuri
3 comentarii »

Din vremuri demult apuse, oamenii au scris, pentru a păstra gânduri, şi au construit biblioteci, pentru a depozita organizat cunoştinţele acumulate şi creaţiile literare. O bibliotecă este un „punct de greutate” cultural al unei comunităţi.

Scrierile pe hârtie sunt şi transmiţătoare de informaţie, însă nevoia umană de comunicare rapidă la distanţă a condus şi la apariţia alternativelor. Reţeaua telefonică este deja ceva banal şi acum ajunge aproape în fiecare colţ al lumii, însă tot nu ar fi fost de ajuns. Era nevoie de o viziune superioară, aşa că a apărut Internetul. Poate că cei care i-au pus bazele nu ştiau prea bine unde se va ajunge, însă au avut înţelepciunea de a pune cap la cap un sistem relativ uşor extensibil, la care oricine îşi poate aduce contribuţia, oricât de mică. Şi nu vorbesc doar despre nenumăratele echipamente legate între ele prin milioane de cabluri, asemeni unor neuroni, ori prin canale radio, asemeni unor reverberaţii interioare. Vorbesc mai ales de imensitatea de informaţii şi programe care le pun în mişcare pe Internet.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Eseuri
1 comentariu »