Îmi amintesc că odată fusesem singura persoană din bloc care ieşise afară ca să vadă o eclipsă de lună. Ceva liniştit şi măreţ se întâmpla între aceste două lumi şi nimănui nu părea să-i pese. Am privit intens acel glob ocular care-şi întorcea, parcă, cristalinul de la mine şi m-a năpădit tristeţea; acea tristeţe a lucrurilor frumoase care mi se întâmplă ca prin vis şi pe care cea mai adâncă înţelepciune a sufletului îmi spune să nu le cer, să nu le opresc, să nu le ating…
„A alege un mod de viaţă înseamnă, de fapt, a alege nostalgia cu care poţi trăi”, citeam undeva. Şi te gândeşti că alegerea în sine este un act de voinţă, conştient, dar nostalgiile apar mult mai târziu. Nu tu alegi între ele, cumva ele te aleg pe tine. Sunt asemeni unor amintiri dintr-o altă viaţă, a unor vise stranii, pe care le-ai pierdut fără să fi ştiut. Sunt asemeni unor îmbrăţişări scufundate într-un ocean albastru, în care fiecare mişcare înspre tine însuţi devine o fâlfâire fluidă de aripi.
Acest excelent eseu îi este atribuit de obicei regizorului australian Baz Luhrmann. De fapt, acesta este realizatorul clipului care a popularizat eseul „Advice, like youth, probably just wasted on the young”, publicat de Mary Schmich în 1997, în Chicago Tribune. În clip, realizat în 1998, anul din eseu a fost modificat în 1999. Eseul îi mai este atribuit lui Kurt Vonnegut, considerându-se că ar face parte dintr-un discurs adresat studenţilor de la Massachusetts Institute of Technology la absolvire, însă în mod cert binecunoscutul scriitor nu este autorul.
Într-o dimineaţă, cu mult timp în urmă, o cunoştinţă mi-a arătat cu mândrie noua ei poşetă şi a început să-mi povestească, cu mândrie şi mai mare, cum a obţinut-o. Poşeta aceea şi-o cumpărase mama ei pentru sine, însă fata, văzând-o cât e de frumoasă, i-a smuls-o din mâini, dimpreună cu vorbele: „Ce-ţi trebuie ţie poşetă aşa frumoasă? Tu eşti babă, las’ că-ţi cumpăr eu alta, mai ieftină.” Mi s-a strâns inima şi primul impuls a fost să-i atrag atenţia asupra despotismului ei, însă mi-am amintit de momentele în care eu însămi îi spuneam mamei mele să nu se mai lase tratată astfel de către copiii ei, iar ea îmi zâmbea duios: „Lasă, mamă, voi să fiţi fericiţi, că mie ce-mi mai trebuie?” Era o luptă pierdută din start. Ea însăşi consimţea să facă parte din jocul ăsta despotic care are loc de nenumărate generaţii între părinţi şi copii.
Pe vremea aceea nu eram mamă, aşadar n-am îndrăznit să contrazic sentimentele unei mame pentru copilul ei, însă puteam vorbi despre un alt sentiment, care mi se părea de-a dreptul uluitor: acela în care dragostea unei fiice pentru mama ei creşte într-o asemenea măsură, încât acoperă trupul descrescând pe an ce trece al mamei, învelindu-l în propriile sale braţe şi absorbindu-l în propriul său pântec. Acea dragoste în care simţi că devii mama mamei tale.
Caut prin buzunarele vieţii o monedă, pentru încă o zi. Dar de multe ori mă întreb dacă am luat cei mai buni pantaloni de viaţă. În poşetă am uitat o oglindă care trăieşte ziua de ieri. Oare cum va fi mâine? Vitrinele se uită urât la mine. În parcul pustiu un câine stă pe-o bancă care ţine de lesă, un alt câine. O statuie uscată de timp a înţepenit la trecerea de pietoni. A uitat să mai treacă. De fapt nici nu mai poate, de şuvoiul de maşini. Plouă cu lacrimi din mine, încet de sus. Oare am ajuns cer? O macara îmi mărgineşte privirea, de foarte mulţi ani. Ea sprijină o clădire, să nu cadă. Au început să apară altele noi, după douăzeci de ani. Dar încă stau drepte, clădirile. Un şir de borduri şi-au făcut ziduri de cetate. Cineva din sectorul nimănui le-a mai pus un alt şir de borduri pe spate. Operaţiunea a lăsat multe blocuri fără privire, fiind în continuare zbârcite şi cu faţada cenuşie. Piaţa a devenit o operă. În ea stau toate culorile şi cântă numai opere turceşti sau greceşti, artificiale. Dar la puţini spectatori. Trecători care nu se opresc, ci doar trec şi se uită.
Paradoxal, una dintre problemele învăţământului actual este faptul că se face în masă. Este ideal ca toţi oamenii să beneficieze de educaţie, însă apare un efect pervers: a dispărut mândria de a fi la şcoală. De vreme ce este obligatoriu să te înscrii în sistemul de învăţământ, cel puţin până la un anumit nivel, este foarte greu să simţi acest lucru ca pe o virtute şi, mai ales, ca pe o motivaţie. Nici chiar a absolvi o facultate nu mai este mare scofală acum, în condiţiile în care candidaţii sunt admişi pe baza unei chitanţe şi sunt licentiaţi pe baza unui test-grilă. Aşa se face că tot mai mulţi trec prin şcoală doar ca să bifeze în CV rubricile corespunzătoare.
Din câte am citit, cred că înainte de Al Doilea Război Mondial atitudinea elevilor faţă de învăţătură era diferită. Erau, desigur, ca şi acum, unii mai isteţi şi unii mai grei de cap, unii mai silitori şi alţii mai leneşi, dar simţeau o mai mare responsabilitate a prezenţei lor în clasă, o mai mare datorie faţă de sacrificiul părinţilor de a-i ţine la şcoală, o mai mare însemnătate a efortului lor de a învăţa. Şi mai era ceva: o magie a lucrurilor învăţate. Acum, copiii sunt asaltaţi de informaţii şi sunt mai greu de impresionat. Însă se poate! Poate sarcina cea mai importantă a profesorului modern este să-şi impresioneze elevii, să le spargă crusta indiferenţei, să-i facă, măcar pe câţiva, să-şi dorească să afle mai multe.
Cu mai mult timp în urmă am fost întrebată ce cred despre autoportret. La vremea când mi s-a cerut părerea tocmai terminasem de citit „Autoportret într-o oglindă spartă”, a lui Octavian Paler. Pură coincidenţă sau „conspiraţie cosmică”, propunerea a venit peste frământarea care mi s-a născut atunci în suflet: ce este un autoportret? Cum se naşte el în literatură, pictură sau fotografie? Care sunt izvoarele sale? Şi, mai ales, care este scopul lui? Nu aveam răspunsuri şi nici nu mi-a plăcut vreodată să grăbesc înţelegerea lucrurilor. Pesemne că nu-i întotdeauna cea mai bună soluţie, altfel nu ni s-ar fi dat pilda smochinului neroditor.
Sigur e că nu m-aş mai fi gândit la asta, dacă n-aş fi primit într-o zi vizita neaşteptată a unei prietene din alt oraş. Prima vizită în unsprezece ani de când ne cunoşteam. Şi dacă a doua zi n-aş fi realizat că am pierdut ocazia de a face fotografii împreună, la mine acasă. Cum am putut să uit? Am avut grijă să imortalizez momente mai puţin importante din viaţa mea şi l-am ratat chiar pe acela care aş fi vrut să-mi rămână în album. Însă această „scăpare” m-a ajutat să înţeleg rostul şi natura tututror autoportretelor pe care mi le-am făcut de-a lungul vieţii. Nu întru nemurire, cum am crezut, nu întru admiraţie şi iubire de sine, chiar dacă privesc mai ales imaginea mea în fotografii, ci pentru a primi de la acele umbre mărturia propriei mele vieţi. Dar, în mod paradoxal, cu cât le privesc mai mult, cu atât mă regăsesc mai puţin în ele, nerezistând sentimentului unei vieţi duble, cumva străine una de cealaltă, dar care se împletesc şi se influenţează profund. Sau poate, la fel ca în mitul lui Perseu şi Meduza, nu-mi pot privi propria realitate în faţă fără să fiu împietrită. Am nevoie de un scut de bronz, de un reflex, de o viziune indirectă…
Îmi amintesc că odată fusesem singura persoană din bloc care ieşise afară ca să vadă o eclipsă de lună. Ceva liniştit şi măreţ se întâmpla între aceste două lumi şi nimănui nu părea să-i pese. Am privit intens acel glob ocular care-şi întorcea, parcă, cristalinul de la mine şi m-a năpădit tristeţea; acea tristeţe a lucrurilor frumoase care mi se întâmplă ca prin vis şi pe care cea mai adâncă înţelepciune a sufletului îmi spune să nu le cer, să nu le opresc, să nu le ating…
Încarc...
