27 mai 2010

Domnule doctor! Nu mai are puls

Caut prin buzunarele vieţii o monedă, pentru încă o zi. Dar de multe ori mă întreb dacă am luat cei mai buni pantaloni de viaţă. În poşetă am uitat o oglindă care trăieşte ziua de ieri. Oare cum va fi mâine? Vitrinele se uită urât la mine. În parcul pustiu un câine stă pe-o bancă care ţine de lesă, un alt câine. O statuie uscată de timp a înţepenit la trecerea de pietoni. A uitat să mai treacă. De fapt nici nu mai poate, de şuvoiul de maşini. Plouă cu lacrimi din mine, încet de sus. Oare am ajuns cer? O macara îmi mărgineşte privirea, de foarte mulţi ani. Ea sprijină o clădire, să nu cadă. Au început să apară altele noi, după douăzeci de ani. Dar încă stau drepte, clădirile. Un şir de borduri şi-au făcut ziduri de cetate. Cineva din sectorul nimănui le-a mai pus un alt şir de borduri pe spate. Operaţiunea a lăsat multe blocuri fără privire, fiind în continuare zbârcite şi cu faţada cenuşie. Piaţa a devenit o operă. În ea stau toate culorile şi cântă numai opere turceşti sau greceşti, artificiale. Dar la puţini spectatori. Trecători care nu se opresc, ci doar trec şi se uită.

Un căruţ în Gross Sales duce o pâine şi-o geantă. Purtătorul a uitat muncind banii, nu în buzunarul lui. Un stâlp undeva în ţară, înclinat, a fost uitat în mijlocul drumului, după ce s-a făcut drumul. Drum care la prima ploaie a rămas fără asfalt. O fabrică a devenit studio. Fabrică aventuri de viaţă. Noi cumpărăm astăzi marfă fabricată pe vapoare. Vile cu trei etaje şi beton blindat cu fier armat, pentru case de bani la subsol spre care mai vin inutil camioane, aşteaptă şi stau părăsite sub ploaie. Aşteaptă foamea drept plată. Vă întreb pe voi pentru cine şi cu ce drept v-aţi pus justiţie nedreaptă? Un camion se târârie prin nămol cu greu, consumând inutil benzină butoaie. Peturile le înşiră vântul la margine de cartier. Câinii în haite au plecat la vânătoare, printre gunoaie. Sunt şi oameni cu ei, caută de mâcare. Mă uit la televizor. Fufe şi multe carcase goale. Bătaia pe unele este în toi. Toţi vor ciolanul cel mare. Recesiunii i s-au pus şi flori, ca la o înmormântare. Ea este deja în toi, iar noroadele care nu au minte vor plăti vârtos şi din greu. Este ca în război. Unii înving şi alţii ajung la disperare fără apărare.

Florile se miră şi ele că nimeni nu le mai acordă băgare de seamă. Au străbătut mari distanţe, iar acum noi nu mai avem bună purtare. Pentru că buzunarul este trist, şi demult tare gol. Undeva, într-o sală mare, neoameni stau în fotolii de piele neîntoarsă în care visează insule cu cocotieri. Acolo vor să aştepte cu mare nerăbdare, sub ei, cu mare plată să le cadă în pielea goală, în gură, femei. Şeful haitei care se află tocmai la microfon, zbiară că ţara trage să moară. Se întrerupe, alungă o scamă imaginară de pe costumul Armani şi se uită la ceasul de douăzeci şi două de carate, ceas din Bombey. Unii din maidanul ţării, dorm somn dulce şi visător. Vor să facă schimb de experienţă cu tribul din Tobago, căci poate vor avea ce învăţa de la ei. Siesta este uşoară după o masă ieftină, plină de proteine, căci dacă-i de la altul… nu le cade peste nevoi. În faţa unei clădiri, casa albă a ţarii, un cordon şerpuit ţine la distanţă o masă colorată de oameni care trag aer adânc, drept of, într-un singur piept. Ei strigă îngustând trecerea acestuia prin trambiţe, că au multe nevoi.
– Ce facem domnule Prim Ministru că cei de afară vor, ce nu putem să le dăm în acest moment, doar noi?

Peste cetate s-au adunat nori negri, căci se va lăsa cu mare bir. Se bat timpurile între ele. Trecutul cu prezentul, grea povară pentru viitor. Mulţi dijma nu mai pot s-o-ndure şi strâng din dinţi, căci sunt ai nimănui. Vătafii sau înmulţit, multe zeci de mii prin multe slujbe inutile. Ei stau la afaceri prin primării şi ministere, sporindu-şi peste măsură furatele averi. Ei iau soldă drept răsplată, vot vândut pe un argint. Nu mai au conştiinţa curată, şi-au vândut-o prea de mult. Şefii lor strigă pe ecrane că nu mai avem guvernare. Judele stă pe scaun liniştit. Stă la pândă de guvernul va greşi. Sunt şi ei alte multe mii, cu privilegii, vacanţe cu dosare multe şi umflate. Nu judecă, ci creează procese prin vătafi şi neamuri, prin sluşbaşii ce ne-au golit cămările vieţii de vii.

Hoţii cer amnistii, răsturnaţi ca nesimţiţii în fotoli, trântiţi pe spate, ori ne dau sfaturi. Ei ne-au furat viitorul şi pe noi cei care încă suntem aici şi vom fi! Nu cade cerul. Pământul nu se ridică la cer. Vântul dreptăţii înşurubat în el îsuşi doar şuieră şi ne anunţă că le va fi cândva tare greu.

De ce unii din afară trebuie să ne vadă cu mâna întinsă în formă de căuş? Unor bănci le dau banii pe dinafară, căci vin unii cu ciorapul pe minte şi fug, folosind un pistol. Unii cu caschetă stau tolăniţi într-o maşină, în spatele unui bloc. Două puştoaice îşi plimbă pielea albă pe sub bluze roşii şi pantaloni strâmţi şi mulaţi, aşteptând să le cadă în plasă broscoi. Bastonul se zbate, dar nu cu prea multe şanse, căci este amiază şi nici ei nu mai au aşa prea mulţi bani. Într-o sală înghesuită un judecător strigă, „Daţi-l afară!”, când omului îi vine să moară, când vede că i se ia ceea ce este a lui. Ce călăi şi asasini sau îndiriguit drept sfinţi peste această ţară?

Seara târziu, în noapte, la o discotecă unde un pahar costă cât o pensie, o fată blodă şi cu-un fiu de mogul, stau şi-şi băţâie părţile extreme în neştire, cu ochii rătăciţi şi plini de gunoi. Pe tavan se întind umbre sumbre de la pastile fără nume. Într-un apartament două paturi suprapuse se ceartă între ele, căci sunt supărate că au fost aruncate dintr-un ditamai viloi. Acum au ajuns înghesuite să ţină în spinare doi puşti amărâţi, care dorm cu multe pături vechi, de frig şi-n nevoi. Într-o clasă de şcoală, două frumuseţi se zbat între gheare şi urletele scoase de toţi. O femeie grăbită se împiedecă de trotuar. Sacoşele pline cu urzică se revarsă spre canal.

Undeva, soarele în apus lasă, în interiorul unei săli mari şi plină de computere, umbre pe pereţii vopsiţi în mai multe culori. Aplecată pe-o tastatură cu capul înclinat, cu un păr superb, o fiinţă se zbate să reziste, încă un ceas.
– Doamne, ţine-mă încă… o clipă!

Apoi, după un timp, ea se ridică şi, spre pământ, fără suflare, cade lovită.

Un urlet de salvare cu greu îşi face loc. Maşinile nesimţite, nu o bagă în seamă aproape deloc.
– Da! Nu cred că mai are şanse. Extenuare la limita rezistenţei. Spune-mi, Nicoleta, cât are glicemia?
– Domnule doctor! Nu mai are puls.

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent 8 voturi
Încarc...

One thought on "Domnule doctor! Nu mai are puls"

  1. Catalina Tulbure spune:

    Faină:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook