12 august 2010
Sunt oameni alături de care îţi trăieşti viaţa ca şi când ai citi o carte. Conversaţiile cu ei sunt asemenea scrierii unui poem. Niciun cuvânt pe care îl spui sau ţi se spune nu se pierde în rumoarea gălbuie a lumii, ci se aşterne frumos pe o pagină albă şi se rânduieşte în viaţa ta…
Dincolo de avertismentul biblic, anume că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit, dincolo de teoria lui Swift, cum că vorbirea ne afectează capacitatea pulmonară, dincolo de puterea mai mică sau mai mare a cuvintelor, dincolo de orice valoare acordată, dincolo chiar de informaţia utilă pe care o reprezintă, nu pot să nu stau şi să mă minunez de obiceiul oamenilor de a pălăvrăgi despre viaţa lor.
Despre isprăvile copiilor, despre târguielile de la piaţă, preferinţele lor meschine, obiceiuri domestice, întâmplări zilnice atât de mărunte şi amintiri fără nici o noimă pentru altcineva decât ei înşişi, încât, fără să vreau, îmi vine în minte imaginea unui strop de apă lovind o ciupercă otrăvitoare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
5 august 2010
Întotdeauna suntem tentaţi să împărtăşim experienţa noastră celorlalţi, fără să ne punem niciodată întrebarea dacă prin asta facem un rău sau facem un bine. Ce înseamnă îndemnul lui Hristos, acela de a nu fi o piatră de poticnire pentru semenii noştri? Unde este acea graniţă fragilă dintre a avertiza un om şi „a-l sminti”?
Fiecare dintre noi am avut experienţe neplăcute cu o persoană la un moment dat. Dacă împărtăşeşti impresiile tale negative altui om care nu a cunoscut-o niciodată sau abia a cunoscut-o, chiar şi fără să vrei îi imprimi aceluia o atitudine suspicioasă, ofensiv-defensivă, în legătură cu persoana în cauză. Acela nu va mai putea să trăiască o experienţă proprie cu ea, necontaminată de impresiile tale, nu va mai fi în stare să o perceapă şi să stabilească o relaţie pur personală. Deja l-ai smintit pe acel om, pentru că l-ai întors împotriva semenului tău. Iar pentru semenul tău ai fost o piatră de poticnire, fiindcă nu i-ai dat nicio şansă să se ridice în ochii celuilalt.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
22 iulie 2010
– Hei, tu, cel ce te caţeri pe margini de lume şi ne trimiţi lumină prin întuneric, apoi cobori prin razele tale revenind cu aceaşi putere peste vremuri, multe mii, pătrunde în noi ca să răsărim la fel ca tine, în fiecare zi. Tu, de fapt, tot urci! Noi coborâm. Prometeu nu a murit, este tot acolo şi carnea sinelui său sfârşiată, curge peste noi cu durere. Tu trimiţi spre noi dreaptă linie şi noi stăm strâmbi, rotundul fiindu-ne curbura spinării aplecate, spre oameni de întuneric. Învaţă-mă şi pe mine cel ce renasc în fiecare zi, prin cei mulţi, noi cei care sunetul vieţii ţi-l dăruim, ridicând tremurânde gene prin pruncii noştrii cu ochii miraţi pentru prima oară în această lume, spre lumina ta, sămânţă de nou început, să ne trezim într-o zi la fel ca tine şi să avem aceeaşi putere.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
15 iulie 2010
Pământul este rotund. Cred că şi viaţa noastră e rotundă, într-un fel confuz, deoarece ne tot scoate în cale, oricât de departe am merge, oameni, lucruri, situaţii care ne întorc în timp şi ne silesc să retrăim sentimentele netrăite până la capăt, să înfăptuim lucrurile pe care le-am abandonat cândva, să reacţionăm corect în situaţiile în care altădată am greşit. Sunt ca nişte procese în retrospectivă, pierdute iniţial, şi pe care destinul ne dă cumva şansa să le evaluăm mai bine şi, poate, să le câştigăm. Altfel nu-mi explic de ce apar în viaţa mea oameni care seamănă izbitor fizic şi temperamental cu alţi oameni care mi-au marcat într-un fel sau altul existenţa, determinându-mă să am faţă de ei reacţii iraţionale şi greu de înţeles. Dacă visele spun ceva despre neîmpliniri, despre căutările lăuntrice, despre eşecuri şi dorinţe nemărturisite; dacă ne-am închis rănile fără să le fi curăţat îndeajuns, pentru a se putea vindeca, şi dacă ignorăm aceste mesaje care povestesc despre noi înşine, atunci viaţa ne scoate în cale mesageri.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
8 iulie 2010
De fiecare dată când am fost întrebată dacă regret vreo experienţă de viaţă, am răspuns cu mâna pe inimă că nu. Într-adevăr, nu am regretat că am ajuns într-un loc unde nu voiam să fiu, într-o situaţie neplăcută, că am spus un cuvânt sau am făcut un gest care au rănit. Nu mi-a părut rău că lucrurile s-au întâmplat ca atare, ci, puţin timp după aceea, mi-a părut rău că nu am încercat să plec din acel loc, să depăşesc acea situaţie, să spun cuvântul de iertare. Apoi, nu ştiu prin ce firesc, nu am mai regretat nici asta.
Privite dintr-o anumită perspectivă, chiar eu aş putea zice că am făcut o mulţime de greşeli regretabile. Însă viaţa mea n-a fost întotdeauna un răspuns la o întrebare, o reacţie la mediul înconjurător, n-a fost o lecţie de învăţat. Am lăsat fiecare clipă să se prefacă într-un firicel de nisip cu care vântul destinului a sculptat pe „columna” vieţii mele o poveste. O poveste numai pentru mine însămi.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
24 iunie 2010
N-am multe amintiri din copilărie, n-aş putea să relatez o întâmplare întreagă din acele vremuri. Doar străfulgerări de memorie: o rochiţă albă cu un fluture roşu brodat pe piept, primele patine cu rotile portocalii, gustul unor piersici mari, un dop de sticlă albastră la care cântam ca într-un microfon, papucii din plastic cu tocuri din cârlige de lemn, „sari-urile” confecţionate din cearceafuri imprimate, un zarzăr înflorit, între crengile căruia îmi făcusem cuib, linia de cale ferată, goana după şopârle, centrala termică, pe care o transformasem într-o corabie prinsă de furtună în largul mării, abundenţa de banane şi portocale pe care mama ni le aducea la spital, mie şi fratelui meu mai mare, serile în care stăteam cu nasul lipit de geam, privind trenurile şi luminile din gară, o minge de volei, capul spart, căciuliţa roşie cu canafi, pe care am purtat-o toată vara peste bandaje, întrebarea mea adresată de după gratiile de la geam lucrătorilor de la telefoane: „N-o vedeţi pe mama mea venind de la serviciu?”, întrebarea lor: „Cum arată mama ta?” şi singurul meu răspuns, indiferent de anotimp: „Este îmbrăcată într-un pardesiu negru şi are o băscuţă albă pe cap.”…
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
9 voturi