– Hei, tu, cel ce te caţeri pe margini de lume şi ne trimiţi lumină prin întuneric, apoi cobori prin razele tale revenind cu aceaşi putere peste vremuri, multe mii, pătrunde în noi ca să răsărim la fel ca tine, în fiecare zi. Tu, de fapt, tot urci! Noi coborâm. Prometeu nu a murit, este tot acolo şi carnea sinelui său sfârşiată, curge peste noi cu durere. Tu trimiţi spre noi dreaptă linie şi noi stăm strâmbi, rotundul fiindu-ne curbura spinării aplecate, spre oameni de întuneric. Învaţă-mă şi pe mine cel ce renasc în fiecare zi, prin cei mulţi, noi cei care sunetul vieţii ţi-l dăruim, ridicând tremurânde gene prin pruncii noştrii cu ochii miraţi pentru prima oară în această lume, spre lumina ta, sămânţă de nou început, să ne trezim într-o zi la fel ca tine şi să avem aceeaşi putere.

Dimineaţa, sub ceasul trezirii, mă lovesc voci, ele mintea mi-o încuie. Mă simt călcat de ochii de afară prin strada murdară a vieţii. Autobuze de viaţă sau căruţe zdruncinate, pe drumuri colbuite, duc trupuri spre trudă de multe ori zadarnică. Sunt multe mii! Câmpiile plâng fără lacrimă, căci uscăciunea sub potop de ape ne îneacă speranţa. Muntele tremură pentru dealul care pleacă, străinătatea este departe de noi. Nu mai avem altă viaţă. Am rămas fără case, în noi. Două decade au trecut şi lungimea lor nu a putut să învingă sămânţa rea ce a reuşit să ne păcălească şi să tranverseze graniţa minţilor noastre, furându-ne viitorul. Mă bat cu pumnul inimii pe sufletul minţii şi răcnesc spre spaţiile ce năvălesc spre mine, în care întâlnesc resturi de întuneric:
– Ce putem face cu voi, cei care lege nu aveţi şi vă credeţi stăpânii noştrii? Vom face aşa cum este orânduiala de mii de ani. Vom descăpăţâna urcarea voastră şi vă vom da jos de pe tronuri, voi fiind prea mici ca să aveţi putinţa umanului de a coborî din ele. Deşertul din sufletul vostru nu mai poate fi udat, pentru o nouă speranţă. Plecaţi şi-n urmă să nu vă uitaţi, căci Sodoma şi Gomora din noi vor fi pierderea voastră, într-un răsărit de zi! Tu, măscărici, ce palat ţi-ai luat de la noi şi cu aurul soarelui te-ai înconjurat, să ştii că vei fi ars, iar cartea sfântă nu-ţi va fi pavăză, căci perfidia şi minciuna nu-i scrisă-n ea. Tu ai gura minţii strâmbă şi cuvinte gunoi ies din ea. Icoana cu chipul tău din biserică în neam nu va intra! Cei la fel ca tine, multe mii, vor avea focul nostru pus sub tălpile minţii şi veţi fi nimiciţi!

Iar noi, nu trebuie să ne acoperim cu praful lumii pentru ceea ce nu suntem sau putem fi. Nu trebuie să punem ceţuri şi umbre în calea vieţii, ascunzându-ne şi renunţănd la a fi mai buni. Să avem în suflete ardere, ca să nu fim goi. Prometeu ne-a dăruit flacăra! Să avem puterea de a învinge. Olimpul este în noi. Sparte de vânt şi purtate spre sita timpului sunt stănci la fel de mari, nisip pentru unii, dar trebuie să nu credem că suntem puf ce zboară pe cer de nori şi nu putem duce stânca vieţii. Povara poate fi uşoară sau grea, dar putem purta mărimea ei din lumile noastre, chiar diferite. Nu trebuie să coborâm sau să urcăm, ci trebuie să ne străduim să coborâm sau să urcăm noi la greutatea ei, şi povara ne va fi uşoară. De multe ori mă caţăr pe muntele neputinţei mele şi mă uit în jos, pentru a aduce adâncul prăpastiei la mine. De multe ori simt cum muntele începe să coboare odată cu mine.

De ce să nu gândesc că nu gura mea coboară să sorbă din lingură putere, ci că de fapt duc puterea vieţii la gura fiinţei mele. De ce unii folosesc lingura altuia, în puterea vieţii, sorbindu-le fărâme de viaţă? Ziduri pot să ne despartă, dar ele pot să nu aibă înălţimi, căci unele pot fi întoarse, ca pe ele să putem coborî. Am suit multe coborâşuri şi de multe ori puteam să mă duc la vale, peste putinţa mea de a fi echilibru pentru înălţimea zidului întors, greşeala neştiinţei măsurii mele. Eu câteodată mă simt în alţii şi mă caut pe mine. Sunt mulţi care nu ştiu că există zidul şi că poate fi întors sau alţii că se întrec cu măsuri fără echilibru. Ei se urca pe umerii noştri şi urcăm valea cu ei, în cârca vieţii, de aceea ne prăbuşim în gol. Trebui să ştim că ceea ce poate fi nevăzut, putem duce covoadă pe viaţă pusă în spatele nostru, fără ştiinţa noastră. Fiecare în urcuşul spre coborâşul vieţii noastre, trebuie să ne scuturăm de înalţimea unui zid neîntors de viaţă.

Meştere Manole! Dezgroapă fiinţa din noi, îngroapă Mioriţa şi fereşte-i pe cei născuţi de ştiinţa ei, ca să nu ne dispară neamul.

Lumina vieţii răsucită în jurul lumii prin fiecare, al nostru eu, din imensa depărtarea linie dreapta între multe lumi şi ceruri, ne poate răspunde prin limbajul înţelegerii pentru ca să nu punem zid de neântors între noi şi să ne putem răspunde, astfel cum pe răbojul vremurilor încă stă scris:
– Nu există întuneric fără lumină şi lumină fără întuneric, aici, dar pot exista alte lumi în care urcă numai lumina, fără întunericul pe care soarele din inima noastră de multe ori nu-l poate ocoli. Ea răsare după o vreme şi trebuie să avem aşteptare, răbdare şi să nu ne urcăm văzuţi sau nevăzuţi pe viaţa nimănui.

Colţul trezirii nu are rontunjimi, pentru a ne putea ascunde. Începutul este puritatea renaşterii şi învăţătură de minte. Nu există ziduri neîntorse sau întoarse, cu văi care urcă şi munţi care coboară, adâncituri sau înălţimi nemeritate date de pântecul existenţei, fără ca lumina să nu-l vestească în bine sau în rău. Mama este Eva şi Adam tatăl. Ei doi prin fiecare din noi sunt supuşi greşelii şi mă întreb prin ei, prin mine şi cei de după mine, cât de mult va mai fi povara şi până când? Nu-i timpul începutului să scăpăm de cei rău din noi şi de cei ce sunt numai rău? Trebuie să tăiem linia în două şi să mutăm trecerea vieţii noastre dincolo, spre netrecere. Lumina nu poate fi întoarsă ca zidul dintre noi. Ea nu urcă, nu coboară, nu are văi, nici înălţimi, ci doar este o cale dreaptă. De ce călcăm de atâtea ori pe legământul existenţei chiar dacă mulţi nu-l ştiu, căci puritatea pe care o aducem lumii prin fiecare urmaş, pentru revenire, pentru a fi numai pedeapsă?

– Hm, mă uit în mine prin cei prea mulţi care nu văd pe cei care ne vând, ne fură şi văd de multe ori fragmente care fug, alergă, se ascund şi ţipă la mine. Meriţi mai mult ca el, nu te lăsa! Ia totul ca să fie al tău. Nu conteză! Eşti bogat şi bogăţia învinge. Deşartă speranţă, căci nu poate învinge prin carne, nimeni, tărâmul moarţii în trudă zadarnică de neântors. Bârfeşte, duşmăneşte, trădează, ascunde, invidiază, fii ipocrit, laudă-te, nu împărţi şi nu dărui ce nu-ţi aparţine şi-ţi va fi drumul povară! Nesomnul nopţii se va prăvăli peste mine, pentru asta şi voi asuda, eu, omul nenorocirii, căutând să sap groapi, să ascund perfidia din mine. Sap noapte de noapte şi mă îngrop clipă cu clipă, numai în întunericul din mine, căci de fiecare dată, după prima săpătură, mă lovesc de-o îndoială dură, întrebându-mă: Dar dacă o să mă prindă lumina?

– Nesomnul adunat nesăţios în mine şi dunga neagră a nopţii mă transformă-n monstru. Să nu fim monştri cu crucea în mână şi cartea lumii pusă drept zălog!

Un fluture de noapte fâlfâie tăcerea din mine. O tresărire uscată şi pământul ud de viaţă îmi şopteşte:
– Opreşte-te din drumul nopţii. Există un ochi, al treilea, cu doi ochi închisi, dar dat nouă, uitat în spatele vieţii, care mă vede şi ne vede pe noi toţi. Trebuie să ne dezgropăm fiinţa, Meştere Manole!

Text de Viorel Muha

9 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
1 comentariu »