18 martie 2010

Aphrodi`te, te aştept!

M-ai înşelat cu încă o iarnă, dar te iert. Şuvoiul veţii, sângele îmi înfierbântă. Simbolurile zeiţei mă răscolesc prin timpuri. Spuma mării ei râde către ţărmul din mine. Mărul de aur, păcatul primit drept premiu, îl ţin în inima mea de păcătos. Scoicile mărilor se deschid acum şi le aud glasul. Dorinţa răbufneşte şi fiorii mă cuprind. Imnul Homeric se aude dispre zările primăverii, păşind pe câmpii de flori. Muşchii, fibre de oţel în coamele cailor, mătură vântul iernii rămas printre ultimile câmpii ale iernii, cabrându-se. Zeiţa vieţii se întoarce. Pleoapele mi se apleacă în jos, tremurânde de prea lumină. Albul zăpezii rămase aruncă sclipiri în dugi de raze de soare. Umbra aleargă fără oboseală ascunsă, păstrând încă umezeala pământului ce negru absoarbe lumina. Creionul cerului cu mâini uriaşe scrie pe pământ zile cu parfum de soare şi nopţi răcoroase. În aşteptare totul stă ascuns. Cerul, pământul şi subpământul, ca un arc uriaş îndoit, aşteaptă să trimită viaţa o nouă primăvară.

Vântul ciupeşte prin nevăzutul său chip, pe la colţuri de clădiri şi case. Un fuior de abur în zare, mângâie cerul şi-mi dăruieşte în ochi depărtări de amintiri. Pe colţul unei case văd o pată umedă care se ceartă cu o alta, mai mare, pentru suprafaţa pe care trebuie să o cuprindă fiecare. Este semnalul că anii trec şi este timpul renaşterii. Pe un fir de iarbă, clătinându-se încet şi firavă, se deplasează o gâză. La fereastra unei clădiri se apleacă o faţă luminată de frumuseţea albei feţe şi-a negrului său păr, strigănd un nume. Un grup gălăgios de pitici cu mici săculeţi în spate, minunăţii în zâmbet şi culoare, se agită în jurul unui minuscul căţel. Un prichidel cu căciula şui se agaţă de un copăcel şi îl scutură, strigând:
– De ce nu înfloreşti tu, primăvară?

În faţa magazinului de pe o stradă, o fată, de zor, întoarce spre lumea nevăzutului, într-o pungă, fructe de toamnă târzii. La o frizerie, prin geam, un tânăr stă încordat şi îşi revede înaitea sa, imaginar, viitorul chip, fără ceea ce iarna i-a pus drept prea multă naturală căciulă. Un bătrân sprijină un baston, păşind prin timp, aşteptând să se oprească în faţa lui o scară de bloc, uitându-se într-o straiţă. O maşină ambalează supărată pe stradă, ca să iasă cu o roată dintr-o groapă. Doi îndrăgostiţi merg încet, ţinânduse de mână de parcă se iubesc sub lună.
Neatenţi dau peste o bătrână.
– Ei… maică! Nu aveţi loc pe stradă?

Am tranversat încă o dimineaţă din drumul vieţii şi este amiază. Gândurile purtătorilor de viaţă se împrăştie în direcţii necunoscute, dar unite de cineva cu o forţă uriaşă spre acelaşi drum. Mergând mă uit la copacii de pe marginea drumului de viaţă şi ascult glasurile lor care tuşesc de fumul de maşini, care câteodată îi îneacă. Şi ei aşteaptâ frunze de viaţă salvatoare. Mă opresc pe loc şi aşez cuminte imagini pe felii de timp, prin retina ochiului meu în drumul meu de viaţă. Semnul trecutului îmi spune prin această amiază, că acolo în taină, am în imagini un depozit de gânduri. Cărţile imagini le orâduisc pe rafturile din inimă şi suflet, fiecare acolo unde au atins pe acela care sunt eu.

Răsucesc trecutul cu faţa spre viitor şi aşez drum alb de lumină. În ghioceii din mâinile florăreselor văd clopoţeii cântănd colid la poarta primăverii. Undeva, în toata ţara, aud trezirile de sub pământ. Melcul se întoarce să ia o gură de aer cu soare. În pădure un cerb despică aerul, umblând măreţ printre copaci, spre căprioara care tremură cu urechile ciulite, în aşteptare.

Văd undeva, departe, între dealuri, cum o femeie pune cergi grele, pe un gard, să dea drumul iernii. Camera mare dintr-o casă prin ferestrele larg deschise, adună sclipiri şi pete de cer în alb de nori, prin ochii unei vesele fete. Un tren printr-o vale întunecoasă, trage greu un şir de căsuţe albastre argintiu. Cu fruntea sprijinită de geam, un băieţel strigă arătând cu degeţelul:
– Uite, mamă, încă ce multă zăpadă este! Uite şi copacii!

Totul se trezeşte din întuneric, din umbră, semiumbră, din frig şi rece şi cu toţii strigâ în cor:
– Vrem să vii tu, primăvară, cu caişii, cu cireşii tăi, cu zămbet de floare, cu albine care mângâie unduirile pămăntului în zbor, harnice. Să vii pentru noi toţi, reîntoarcere spre noi şi viitor. Văd pământul prin spinarea sa neagră, necuprinse câmpii, cum împrăştie mirosul său prin aburii iernii trecute. În braţe strânşi pe albul cetăţii dragostei, contopiţi, întrunul din lăcaşurile vieţii, un ea şi un el, se iubesc, încercând să atingă un punct de univers şi poate să şi creeze un pumn de viaţă. Iubirea lor există, printre vestitorii primăverii. Încetul cu încetul totul începe să renască vesel şi în parfum de soare, în râul timpului şi-n marea corabie a vieţii.
– Căpitane… strigă matrozul de la pupă, privind zarea. Am trecut iarna, sutem deja în mările primăverii!

De udeva de sus din înălţmi, Aphrodi`te şopteşte încet spre pământ:
– Iubiţi-vă, copii mei! Iubiţi-vă lume! Înfloriţi şi puneţi zămbet de reînnoire pe chipurile voastre ! Dar niciodată să nu uitaţi pe cei din urma voastră, căci şi ei au fost câdva flori, iar voi sunteţi din seminţele lor, răsăriţi din dragoste!

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent 5 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook