31 iulie 2008
Într-un pasaj din „Şase plimbări prin pădurea narativă”, Umberto Eco ajunge să formuleze o «regulă infailibilă»1 pentru a stabili dacă un film este pornografic sau nu: într-un astfel de film, timpul discursului concide cu timpul acţiunii, acţiunea rezumându-se la «un şir minim de fapte cotidiene. (…) De aceea, tot ce nu este act sexual trebuie să ia atâta timp cât ia şi în realitate – în timp ce actele sexuale vor trebui să ia mai mult timp decât cer ele de obicei în realitate.» Bineînţeles, Umberto Eco sesiza riscul unei generalizări forţate, atrăgând atenţia că această definiţie a filmului pornografic presupune obligatoriu reprezentarea de acte sexuale.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Răzvan Ventura in Cinema, Critică literară, Cărţi, Fragmente literare
15 iulie 2008
“Scriitura şi diferenţa” este o lucrare ce aparţine lui Jacques Derrida (15 iulie 1930 – 8 octombrie 2004), părintele a ceea ce numim în literatură deconstrucţie / deconstructivism. Volumul a apărut şi în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1998, în traducerea lui Bogdan Ghiu şi a lui Dumitru Ţepeneag. Prefaţa lucrată de Radu Toma aduce în discuţie stilul extrem de interesant în care se naşte discursul acestui scriitor:
Mi se pare cu neputinţă să scrii o introducere în gândirea lui Jacques Derrida, pentru simplul motiv că nu cred că există o „gândire” Derrida, dacă prin acest termen ar fi să înţelegem un ansamblu de idei, ansamblu coerent în care fiecare idee este dedusă dintr-o alta sau serveşte la deducerea ei, ansamblu ce ar fi comandat de o idee centrală, la care ar fi de altfel reductibil. Dacă e să vorbim în cazul lui de „gândire”, ar trebui să avem în vedere faptul că termenul e ceea ce se numeşte în gramatică un infinitiv lung şi ar trebui să înţelegem prin el nu atât un sistem de gânduri, ci un dinamism, producerea de gânduri, activitatea de gândire. E tocmai sensul pe care îl voi da cuvântului în paginile care urmează.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
10 iulie 2008
„Contra lui Sainte-Beuve” de Marcel(-Valentin-Louis-Eugène-Georges) Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a apărut în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1976, în traducerea lui Valentin şi a Lianei Atanasiu. Prefaţa lucrată de Marian Popa surprinde câteva idei care ajută la descifrarea textului proustian. Una dintre aceste observaţii se referă la scriitorul francez ca la „autorul unei singure cărţi”.
Într-o prezentare a acestei cărţi, Bernard de Fallois crede că Proust e omul unei singure cărţi: spre deosebire de cei care dau mai multe, repetându-se cu fiecare dintre ele, Proust a scris una singură, irepetabilă. Dincolo de „A la Recherche du Temps perdu”, activitatea proustiană este una de experimentare, de încercări pe care se vor îngriji să le popularizeze urmaşii. Ideea este posibil de susţinut; este la fel de posibil de susţinut şi contrariul ei: Marcel Proust n-a putut scrie două cărţi, dar a putut introduce o mulţime în una singură, irepetabilă în exterior, dar repetabilă în sine, prin termenii ei de structurare. Există aşadar o singură carte de Marcel Proust, în care s-ar putea introduce alte câteva cărţi recuperate din manuscrise, după cum, tot aşa de bine, din opera considerată ca atât de unitară se pot extrage câteva cărţi la fel de unitare în sine.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
16 iunie 2008
Fragmente din lucrarea „Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965:
„Dacă deschizi acum Decameronul şi citeşti doar prima nuvelă, ai impresia că ai căzut din nori şi te întrebi împreună cu Petrarca: ‚Cum am venit eu oare aici, sau când?’ Nu este o evoluţie, ci o catastrofă sau o revoluţie care, de la o zi la alta, îţi înfăţişează lumea schimbată. Aici, Evul Mediu nu este numai negat, dar luat în râs.”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
11 iunie 2008
Apropiindu-se de text, criticul literar se vede continuu sfâşiat de o eternă dualitate: el este un cititor căruia îi este (totuşi) interzis să «uite» de sine în plăcere. Deşi este (mai ales el) conştient că există pe undeva «o mistică a textului»1, criticul trebuie să pătrundă în singularitatea textului printr-o portiţă îngustă, cu graţie şi naturaleţe, fără a lăsa să se vadă bagajul considerabil pe care-l poartă cu sine, bine condimentat întotdeauna cu un fond ideologic care trebuie luat în seamă.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Răzvan Ventura in Articole, Critică literară
21 mai 2008
Fragmente din volumul II („Evoluţia poeziei lirice”) al lucrării „Istoria literaturii române contemporane” a lui Eugen Lovinescu:
„Apariţia volumului de poezii Cuvinte potrivite al d-lui Tudor Arghezi domină producţia poetică a întregului sfert de veac: pornită în plin sămănătorism, – ‘Linia dreaptă’ datează din 1904 – ignorată mai mult decât contestată de critica oficială, dârz susţinută de un număr restrâns de admiratori ei înşişi poeţi şi, în genere, imitatori, i-a trebuit poeziei argheziene douăzeci şi cinci de ani pentru a fi adunată într-o carte accesibilă tuturor, întâmpinată de acelaşi extaz discumpănit al vechilor admiratori ca şi al noilor generaţii poetice, salutată cu însufleţire chiar de critica tânără, dar nevalorificată încă de critica matură şi, mai ales, de conştiinţa publică.”
Continuare »
Încarc...
Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
