11 iunie 2008

La graniţa dintre ideologie şi critică literară

Apropiindu-se de text, criticul literar se vede continuu sfâşiat de o eternă dualitate: el este un cititor căruia îi este (totuşi) interzis să «uite» de sine în plăcere. Deşi este (mai ales el) conştient că există pe undeva «o mistică a textului»1, criticul trebuie să pătrundă în singularitatea textului printr-o portiţă îngustă, cu graţie şi naturaleţe, fără a lăsa să se vadă bagajul considerabil pe care-l poartă cu sine, bine condimentat întotdeauna cu un fond ideologic care trebuie luat în seamă.

În egală măsură ideolog şi critic literar, Titu Maiorescu pleacă în demersurile sale de la o paradigmă teoretică cu implicaţii culturale mai largi, teoria «formelor fără fond», formulă al cărei prestigiu de sorginte clasică a depăşit de mult timp orice discutare serioasă a ei. Criteriile sale aparţin însă mai ales unui legiuitor cultural şi mai puţin unui critic literar. De aceea şi remarcă Lovinescu – precum vom vedea mai jos – faptul că Maiorescu a optat pentru o critică exclusiv culturală, normativă şi generală. Ideologia lui Maiorescu este însă predominant negatoare (de altfel – unul din lucrurile care le-au fost cel mai des reproşate junimiştilor în epocă) şi el se simte în largul său doar întrucât pleacă de la o premisă polemică, aspect care poate fi observat inclusiv în ceea ce priveşte titlurile textelor sale – „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” sau „Observări polemice”, de exemplu.

Un studiu clădit explicit pe ideologia formelor fără fond este „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868), în care, după un mic excurs critic, Maiorescu expune aceeaşi ideologie spre a cuprinde apoi în doar câteva pagini toate aspectele civilizaţiei române din epocă: lingvistică, literatură, instituţii. Plecând de la o premisă clară («lipsa de orce fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim»), Maiorescu se mişcă fără complexe pe toată gama vieţii publice, deoarece – fiind conştient că se întemeiază pe o bază ideologică solidă – mersul logicii sale este uşor. După ce a demonstrat modul în care sunt falsificate filologia şi instituţiile, Maiorescu revine asupra bazei sale ideologice, întrucât demonstraţia a fost făcută. Dacă, uneori, simte că aceasta nu este suficientă, Maiorescu se poate şi juca, inventând un fals fond ideatic: mărturie stă magistralul început al studiului Beţia de cuvinte, primul paragraf punând cu largheţe premisele cercetării, preluate pur şi simplu din istoria naturală. După ce a fost formulată premisa, restul e simplu: citatul bine ales şi comentariul muşcător.

Mai este la fel de degajat Maiorescu şi în studiul „Eminescu şi poeziile lui” (1889)? Lipsindu-i polemica, el începe cu un enunţ oarecum banal, care pare să-l fi determinat să se simtă obligat să scrie despre Eminescu: «Se cuvine dar (…) să încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre.» Consideraţiile despre viaţa şi despre cultura poetului sunt menite să diferenţieze eul empiric eminescian de cel artistic, prezentând şi avantajul că sunt scrise de cineva care l-a cunoscut bine pe Eminescu; însă, de îndată ce trece la analiza operei, Maiorescu „îngroapă” exegeza într-un lung şir de citate, presărate pe alocuri cu platitudini («Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea.»), ceea ce face ca versurile lui Eminescu să se întindă pe pagini întregi, iar discursul lui Maiorescu să ocupe câteva rânduri, ultima parte a studiului dând mai curând impresia de antologie. Cu alte cuvinte, Maiorescu are impresia că strategia sa obişnuită în cazul criticii negative (aceea relevată de Nicolae Manolescu – criticul lasă opera să se compromită singură citând-o2) poate fi aplicată şi în sens invers – citatul este în măsură să ilustreze valoarea scriitorului, criticul lăsând în acest caz opera să se afirme singură.

Interpretându-l tocmai pe Maiorescu, Eugen Lovinescu încearcă să scape de acest „dictat” al ideologiei şi să îmblânzească modelul maiorescian pe care-l percepe, de bună seamă, drept prea constrângător. Pe de o parte, în capitolul XVI din partea a doua a studiului său „Titu Maiorescu” (1940), Lovinescu insistă asupra raportului lui Maiorescu cu esteticul, încercând să identifice în critica mentorului Junimii motivaţiile demersului acestuia. În spatele discursului critic lovinescian se întrevede o anumită indulgenţă, chiar dacă intenţia lui Lovinescu nu a fost neapărat aceea de a-l „lua de sus” pe Maiorescu. Cum însă Lovinescu se situează pe o anumită direcţie ideologică limpede – aceea de a-l susţine şi a-l combate totodată pe Maiorescu din punctul de vedere al sincronismului – el pune de la început premisa prin care îl scoate pe criticul Junimii din sfera literaturii: critica pe care Maiorescu a cultivat-o a fost exclusiv culturală, iar influenţa exercitată în epocă în toate domeniile se explică prin logică şi bun-gust. Pe Lovinescu pare a nu-l interesa nimic din ce iese din sfera ideologiei sale, distanţa luată faţă de Maiorescu fiind afişată la modul unei amabilităţi pe care am numi-o „perfidă”: «lupta împotriva a tot ce părea că anticipează, că reprezintă o „formă fără fond”»; «În literatură, eroarea capitală i se părea acelaşi naţionalism…»; «înlocuind pe cât se putea cuvântul de „patriotic” sau naţional prin „politic”» (sublinierile ne aparţin). Chiar dacă constatările lovinesciene în plan estetic – combaterea formei fără fond, vocaţia examinării în cadre generale, cultivarea bunului-gust – sunt neîndoios reale, se observă că Lovinescu îl priveşte pe Maiorescu dintr-un punct de vedere pe care l-am putea numi fără a greşi mutaţia valorilor critice, accentuând faptul că sensibilitatea critică a acestuia nu mai poate fi acordată cu o anumită actualitate. Privindu-l sincronist pe Maiorescu, Lovinescu sfârşeşte pe un ton absolut indulgent: «Structura lui a corespuns exact necesităţii momentului…» Tonul este însă cel care diferă faţă de Maiorescu: atunci când Lovinescu îşi pune în practică ideologia, el cultivă un stil precaut, ce se vrea chiar dubitativ pe alocuri.

Limita dintre ideologie şi critică este însă păstrată cu uşurinţă de George Călinescu. În „Tehnica criticii şi a istoriei literare” (1938), Călinescu se simte obligat să combată prejudecăţile ideologice privind istoria în general şi istoria literară în special: – istoria literară presupune obligatoriu criteriul estetic, ceea ce exclude de la bun început caracterul obiectiv al acesteia; – punctul de plecare în istoria literară este opera în sine, această istorie fiind mai puţin o succesiune de fapte şi mai curând o alăturare de structuri şi o suprapunere de valori. Călinescu nu judecă deci actul critic adoptând postura olimpiană şi distantă a lui Maiorescu, ci îşi rezervă un loc alături de scriitor. Simpla poziţie teoretică fiind una mediată, Călinescu încearcă să înlăture acest neajuns tratând critica drept o vocaţie, asemeni oricărei arte. Critica şi creaţia se întâlnesc pentru el până la un punct, după o formulă care şi-a dobândit consacrarea: «Simţul critic e actul creator eşuat…» – ceea ce-l duce la postulatul că un critic are datoria de a rata cât mai multe genuri, spre a ajunge să înţeleagă procesul de creaţie artistică. Călinescu pare totuşi a neglija faptul că experienţa criticului nu este una inocentă în sine, deoarece ea trece prin cunoştinţele de istorie literară ale acestuia; în consecinţă, poziţia criticului este fatalmente mediată. În limbajul critic folosit acesta nu se poate dispensa de anumite concepte specifice, care presupun tocmai o asemenea mediere (conştientă sau nu). Cu alte cuvinte, Călinescu se află în interesanta postură de a-şi nega baza ideologică, deşi aceasta există neîndoios. Pe de altă parte, el îşi intuieşte propria limită, vorbind despre o răsfrângere a actului creator care dă naştere simţului critic. Se poate deci spune că ideologia lui George Călinescu este… fundamental antiideologică. Fără îndoială, pe undeva şi Călinescu pleacă vrând-nevrând de la anumite precepte, dar acestea sunt artistice şi raportate continuu la opera în sine. Chiar dacă se fereşte să o spună prea explicit, pentru Călinescu a face critică înseamnă – spre a-l parafraza pe Camil Petrescu – a avea o „sensibilitate năzdrăvană”, metoda şi instrumentele critice venind să i se adauge acesteia. Sigur, definirea simţului critic ca act creator eşuat îşi are farmecul ei, dar şi aici se porneşte de la o prejudecată: aceea a deplinei conştientizări a eşecului actului creator, care însă nu este definit ca atare. Cu alte cuvinte, încercând să se debaraseze de o prejudecată ideologică, Călinescu ajunge în situaţia de a-şi crea el însuşi propria ideologie, mascând-o însă. Mai ales acest ultim exemplu demonstrează că orice critic are nevoie de o ideoogie, cu condiţia să-i conştientizeze rolul şi să nu o trateze exclusiv ca atare.

Articol de Răzvan Ventura

1 Roland Barthes – „Le Plaisir du texte”, Paris, Seuil, 1973, trad. de Marian Papahagi, Cluj, Echinox, 1994, p. 92.

2 Nicolae Manolescu – „Contradicţia lui Maiorescu”, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 188.