Dacă ar fi să aleg dintre toate lucrurile de pe lumea asta unul singur faţă de care să ştiu cu certitudine că voi nutri o admiraţie eternă, nu am niciun dubiu despre ce aş alege: oamenii care îşi fac bine şi cu pasiune meseria. Mă fascinează cei care au ştiut să găsească în viaţă lucrul acela la care sunt cei mai buni, care sunt capabili să le spună celorlaţi Secretul, fără teamă că li s-ar fura ceva cu asta, şi fără umbră de îndoială; care ştiu, în meseria lor, că 1+1 face 2 şi de ce.

Nu ştiu cum citesc alţii cărţi, însă pentru mine critica literară este o lectură pe care cu greu o pot compara cu alte tipuri de carte. Mă pasionează miracolul interpretării, mă fascinează surpriza ipotezei, mă bucură să găsesc, uneori, cristalizate gânduri pe care le-am avut şi eu la lectură, dar n-am ştiut a le aşeza în vorbe. Îmi sunt apropiaţi criticii literari mai mult decât scriitorii în sine, care – cu excepţia câtorva la care rezonez – îmi par uneori aşezaţi undeva departe, ca într-un soi de laborator, în lamele, sub ochiul microscopului critic. Cei care mi-i apropie, mi-i desluşesc şi mi-i dezvăluie în întreaga lor splendoare au parte de eterna mea recunoştinţă. Şi un astfel de om este profesorul Nicolae Manolescu. Nu-i cunosc viaţa personală, nici cariera politică nu i-am urmărit-o; din punctul meu de vedere, Manolescu rămâne unul dintre cei care m-au lămurit ce înseamnă a face critică literară.

Fragment din capitolul „Filosofia” din volumul „Sadoveanu sau Utopia cărţii”:

„Dificultatea, în ce mă priveşte, a fost de a descoperi un unghi de vedere, de a verifica aptitudinea critică prin supunere la obiect. E poate locul a defini însăşi noţiunea de ipoteză în critică. Ea e un unghi, nu o temă; şi care nu e dat, ci trebuie găsit; o cale de acces, nu o semnificaţie. M-am referit la o posibilitate (plurală, deschisă, discutabilă) a textului, nu la o realitate (singulară, închisă, definitivă) a lui. Nici n-am fost obsedat de o metodă anume, îngăduindu-mi atâta sistem cât încape într-un eseu: metoda de lectură nu există înaintea lecturii, nu vine din afară (din tradiţie sau din prejudecată), ci se înfiripă şi se consolidează în acelaşi timp cu lectura; căci orice lectură este un demers concret şi până la un punct imprevizibil, ce se revelă sieşi în contact cu o operă şi pe măsură ce revelă opera. Visez o carte de critică în care constituirea textului critic să fie simultană cu reconstituirea textului literar, naşterea unuia cu renaşterea celuilalt, sinteza cu analiza, teoria cititului cu o practică anume a scrisului; o carte care să fie totodată un studiu şi o antologie, familiarizând pe cititori cu o operă şi cu explicarea ei; selecţie spre a învedera ansamblul şi idee de ansamblu spre a motiva selecţia; citire şi citare. Căci, în sfârşit, unghi de vedere, ipoteză, renunţare etc. nu sunt totuna cu ignorare şi ca să aleg, am citit şi am recitit opera lui Sadoveanu, de-a lungul a câţiva ani, uitând-o şi regăsind-o de câteva ori. Chiar dacă nu vorbesc de o carte, ea a fost explorată, şi grăuntele de minereu aurifer trecut prin toate sitele; chiar dacă o demonstraţie pare a se baza pe un singur text (pe care l-am crezut potrivit), ea s-a încărcat în prealabil de semnificaţiile tuturor. Un eseu critic este ca un arbore care, pentru a se hrăni, îşi înfige în pământ rădăcinile puternice; dincolo de care însă există reţeaua invizibilă şi delicată, împânzind mii de kilometri pătraţi, a unor nervuri incomparabil mai subţiri decât firul de păr şi a căror activitate tainică şi laborioasă umple de strălucire floarea şi dă bogăţie coroanei.”

Fragmente din capitolul „Doricul, ionicul şi corinticul” din volumul „Arca lui Noe”:

„Nu sunt un cititor de romane. În ordinea preferinţelor mele de lectură, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri, lăsând în urmă poate doar cărţile de călătorie şi pe cele de aventuri. Şi totuşi, Arca lui Noe [structură metaforică ce sugerează multitudinea de forme uneori incompatibile care se înscriu în specia căreia îi spunem, generic, „roman”] este un lung eseu despre roman; contradicţie numai aparentă, pe care aş lămuri-o spunând deocamdată că un critic nu scrie de obicei despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea constituie pentru el un criteriu secundar, şi nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anumită necesitate a spiritului care substituie dorinţei un sentiment de obligaţie. Aşa cum moralistul (bine se ştie) nu este neapărat un iubitor al moralei, nici criticul nu-şi găseşte justificare psihologică în iubirea de literatură, ci, mai degrabă, într-un interes complex, care o face uneori posibilă, fără însă a o presupune totdeauna în punctul de pornire. Un autor, o operă, un gen sau o epocă literară constituie în primul rând pentru critic o problemă: o dificultate de învins. Nu numai poetul, cum spune Valéry, dar şi criticul este ‘un martir al rezistenţei faţă de ceea ce se face uşor’. Şi nu caută cu orice preţ o soluţie; se confruntă adesea cu lipsa ei. Soluţiile lesnicioase îl lasă indiferent; insolubilul, iată visul.”

„Romanul a fost de la început în ochii mei insolubilul însuşi. Despre nici un gen literar nu s-a discutat, în ultima sută de ani, mai mult; şi nici unul nu s-a dovedit la fel de capabil să suporte – fără să se destrame – atâtea interpretări contradictorii, sau chiar paradoxale. Şi nu numai când a fost vorba de a-l defini: în literatură definiţiile sfârşesc aproape totdeauna în paradox; dar chiar şi când a fost vorba de a-i aproxima natura, mijloacele şi scopul. Nu există consens în nici o privinţă. Nici măcar în privinţa datei de naştere, care e probabil mai controversată decât a oricărei specii sau gen.”

„Critica redusă la descriere nu valorează mare lucru. Ea îşi regăseşte interesul numai când generalizează spontan sau metodic. Empiria pură nu ne ajută nici măcar să analizăm bine producţia de cărţi existente la un moment dat. Şi dacă n-am descoperit încă, în domeniul nostru, legea conform căreia indivizii se reunesc în specii, ştim totuşi că speciile trebuie să existe. Operaţia cea mai legitimă a criticii (de îndată ce depăşeşte simplele consideraţii de valoare) constă în a reduce multiplul fenomenal la un model. Trăieşte mai puţin din analize şi descrieri de ‘evenimente’ decât din compararea lor (fie şi nesistematică), din încercarea de a le descoperi un numitor comun. […] Putem citi toate romanele lumii, fără să ştim că aparţinând romanului; critica romanelor, ea, începe de la un model al romanului.”

„Între cititor şi critic este deosebirea dintre un amator de ierbare şi un botanist. Primul colecţionează plante, în speranţa obscură şi rareori împlinită, de a descoperi o lege a vieţii vegetale; al doilea vede în varietatea ierbarului doar mijlocul de a verifica legea de la care a pornit, adică o concepţie asupra naturii. Trebuie să răsturnăm vechiul raport: nu colecţia romanelor face Romanul, ci Romanul creează, abia, condiţiile de existenţă ale colecţiei. În absenţa romanului (a modelului cu acest nume), nu există romane (opere cu acest nume), ci doar cărţi pe care, în naivitatea lui, cititorul le ia drept romane, aşa cum Petruşka din Suflete moarte , citind tot ce-i cade în mână, crede că citeşte literatură. […] Singularul noţiunii de Roman distinge pe critic de cititor. În Arca lui Noe, veţi căuta zadarnic pe cititorul de romane; s-ar putea să găsiţi, cu oarecare bunăvoinţă pentru strădania autorului, un critic al Romanului.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »