Fragmente din lucrarea „Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965:

„Dacă deschizi acum Decameronul şi citeşti doar prima nuvelă, ai impresia că ai căzut din nori şi te întrebi împreună cu Petrarca: ‚Cum am venit eu oare aici, sau când?’ Nu este o evoluţie, ci o catastrofă sau o revoluţie care, de la o zi la alta, îţi înfăţişează lumea schimbată. Aici, Evul Mediu nu este numai negat, dar luat în râs.”

„Mulţi se supără pe Boccaccio şi spun că a stricat şi a corupt spiritul italian. El însuşi a fost cuprins la bătrâneţe de remuşcări şi a sfârşit cleric, condamnându-şi cartea. Dar cartea aceea nu ar fi fost posibilă dacă corupţia n-ar fi pătruns dinainte în spiritul italian, dacă se poate vorbi de o corupţie. Dacă lucrurile de care râde Boccaccio ar fi fost venerabile, admiţând că el ar fi putut să râdă de ele, contemporanii s-ar fi simţit indignaţi. S-a întâmplat însă contrariul. Cartea a părut să corespundă unei stări sufleteşti care de mult voia să se manifeste în afară; ea a părut că spune cu glas tare ceea ce toţi îşi spuneau în taină, şi de aceea a fost foarte aplaudată şi a avut atâta succes, încât bunul Passavanti s-a speriat şi i-a opus ca antidot Lo Specchio di penitenza (Oglinda pocăinţei). Boccaccio a fost, aşadar, glasul literar al unei lumi care, deşi abia desluşit, începuse să se facă auzit în conştiinţe. Exista o taină; el a ghicit-o şi toţi au aplaudat-o. Faptul acesta, în loc să fie blestemat, merită să fie studiat.”

„În adevăr, lumea aceea mistică [de mult apusă], în afara naturii şi a omului, nu putea să-şi găsească nicio corespondenţă în realitate tocmai din cauza exagerării ei. Ea şi-a avut epoca de aur, pe care Dante a evocat-o cu atâta melancolie; dar cu vremea avea să rămână teorie pură, admisă de tradiţie şi de obişnuinţă, dar contrazisă de viaţa practică. Cu cât modelul era mai înalt, cu atât contradicţia era mai vizibilă şi mai scandaloasă. În vremea lui Dante şi a Caterinei [Benincasa da Siena], sunt mari protestele şi invectivele împotriva corupţiei moravurilor, mai ales ale papilor şi ale clericilor, care contraziceau, prin exemplul lor, doctrina. Invectivele acestea au devenit un loc comun al literaturii, iar ecoul lor puţin retoric se aude şi în versurile elegante ale lui Petrarca, îndreptate împotriva zgârcitului Babilon. Dar spectacolul acesta, care devenise obişnuit şi general, nu mai provoca indignare; şi în timp ce Caterina avertiza şi dojenea, iar Petrarca satiriza, lumea îşi continua drumul ei.”

„Corupţia moravurilor nu însemna tăgăduirea îndrăzneaţă a doctrinelor creştine; dimpotrivă, toţi se socoteau buni creştini, erau foarte zeloşi împotriva ereticilor, şi mulţi se pocăiau în ultimele lor clipe. Dar exista ceva mai rău: era indiferenţa, întunecarea simţului moral. Lumea aceea creştină mai trăia în intelect, fără nicio influenţă asupra sentimentelor şi a faptelor.”

„Giovanni Boccaccio, născut în 1313, nouă ani după Petrarca şi opt ani înainte de moartea lui Dante, şi care, fără a fi învăţat deplin gramatica, adică latina, după cum scrie Filippo Villani, voind şi constrângându-l tatăl său, pentru motive de câştig, fu nevoit să înveţe a face socoteli şi pentru acelaşi motiv trebui să călătorească’.
Tatăl era negustor florentin, şi îşi îndrumă fiul tot spre negustorie. Atunci când tinerii abia îşi începeau studiile la universitate, Giovanni al nostru făcea, cum s-ar spune azi, pe agentul comercial în serviciul tatălui său, iar cartea lui era contactul activ cu lumea şi cunoaşterea ei. Umblând din oraş în oraş, el arăta mai multă înclinare pentru lecturi plăcute şi distracţii decât pentru practica negustoriei, şi se dovedea a fi om cu spirit şi imaginaţie mai mult decât om de afaceri. Era numit ‚poetul’.”

[despre „Viaţa lui Dante” („Vita di Dante)”]
„Vedem în aceasta un spirit curios şi profan, care caută miraculosul şi extraordinarul în întâmplările omeneşti, dispus fiind să le explice cu superficialitatea unui erudit şi a unui om de lume sau mirean, om ‚al secolului’ cum se spunea pe atunci. Boccaccio îşi umple ultimele pagini cu născociri de tot felul despre un vis atribuit mamei lui Dante, şi îşi etalează cu acest prilej întreaga erudiţie. Sub privirea lui profană, Beatrice îşi pierde întreaga ei idealitate, iar iubirea lui Dante, alungată de pe meleagurile ei ascetice, platonice şi scolastice, dobândeşte o nuanţă romanţioasă. Giovanni al nostru nu este în stare să priceapă cum a putut Dante s-o iubească pe Beatrice la nouă ani. Cazul i se pare ciudat, şi îi caută diferite explicaţii.”

„Viaţa lui Dante este o revelaţie. În ea, autorul se manifestă cu întreaga lui naivitate şi spontaneitate: îl găseşti aici pe omul nou, care începuse să se formeze în Italia. El pune la un loc lumea sacră şi profană, Biblia şi mitologia, teologia şi poezia: teologia este o ‚poezie a lui Dumnezeu’, o ‚ficţiune poetică’. Amestecul acesta ciudat era obişnuit pentru epocă; însuşi Dante dădea un exemplu de felul acesta. Dar în timp ce Dante atrăgea lumea antică în cercul universului său şi o boteza, o spiritualiza, Boccaccio păgâniza, lipsindu-l de botez, întreg universul, şi îl materializa. În teorie, el admite religia şi vorbeşte cu respect de teologie, spunând că ea ne face să cunoaştem ‚dumnezeiasca esenţă şi celelalte inteligenţe separate’. Dar în practică lumea aceasta a spiritului rămâne perfect străină de inteligenţa şi de inima lui. Misticism, platonism, scolastică, întreaga lume dantescă nu are niciun înţeles pentru el. Nu numai în ce priveşte cultura, lumea aceasta îi rămâne străină, dar, mai mult în ce priveşte sentimentul. Şi îi lipseşte nu numai sentimentul religios, dar chiar o anumită elevaţie morală, care uneori ţine locul acestuia. Creştinul, ca şi cetăţeanul s-au stins în el. Nu i-a trecut niciodată prin minte că a-şi servi patria şi a-i dărui inteligenţa, averea şi viaţa este o datorie tot atât de imediată ca şi aceea de a avea grijă să-ţi câştigi viaţa. În spatele cetăţeanului începe să apară bunul burghez, care îşi iubeşte patria cu condiţia ca ea să nu-l supere prea mult, să-l lase să-şi vadă de treburile lui şi să nu-l scoată cu sila din casă sau din prăvălie.”

„Nu vreau să spun prin aceasta că Boccaccio a fost un om care a dispreţuit religia, virtutea sau patria. Era liber în moravuri; totuşi, datoriile comune ale vieţii şi le îndeplinea cu aceeaşi punctualitate şi destoinicie ca şi ceilalţi, şi multe misiuni i-au fost încredinţate de către concetăţenii lui. Dar epoca eroică trecuse; noua generaţie nu mai înţelegea luptele şi pasiunile părinţilor; caracterul moral al oamenilor se coborâse la acea mediocritate care nu este încă vulgaritate, dar nu mai este măreţie; mai existau încă formele religiei, ale libertăţii, ale omului de altădată, dar spiritul lor dispăruse.”

„Timpul acesta a fost numit de tranziţie. În inimile oamenilor trăiau laolaltă două lumi: trecutul, în formele dacă nu în spiritul lui, şi o lume nouă, care se afirma ca reacţie faţă de cealaltă, fundată pe realitatea luată în ea însăşi şi goală de elemente ideale. Erau, faţă în faţă, misticismul, cu formele lui amintitoare ale lumii supranaturale, şi naturalismul pur. Dar misticismul, deja slab în conştiinţe, devenise obişnuit şi tradiţional, aclamat la Petrarca nu ca o lume sacră, ci ca o lume artistică şi literară. Naturalismul apărea, dimpotrivă, în deplină concordanţă cu viaţa practică şi cu sentimentele, având toate atracţiile noutăţii. Schimbarea aceasta în spirite trebuia să răstoarne temelia însăşi a literaturii. Romanul şi nuvela, considerate moduri populare de a scrie şi dispreţuite, dobândiră acum prioritatea. Lumii lirice, cu extazurile, viziunile şi legendele şi cu entuziasmul ei, îi urmează lumea epică sau narativă, cu aventurile, serbările, descrierile, plăcerile şi răutăţile ei. Viaţa contemplativă devine activă; lumea cealaltă dispare din literatură; omul nu mai trăieşte în spirit, în afara lumii, ci se cufundă în ea, simte viaţa şi o gustă. Cerescul şi divinul sunt alungate din conştiinţă: în ea domină acum omenescul şi naturalul. Baza vieţii nu mai este ceea ce trebuie să fie, ci ceea ce este: Dante închide o lume; Boccaccio deschide o alta.”

„Astăzi, la atâta distanţă de timp, ne e greu să înţelegem cum de nu şi-a găsit numaidecât genul, adică reprezentarea vieţii în nemijlocirea ei, lipsită de orice înveliş, nu numai teologic şi scolastic, dar şi mitologic şi cavaleresc. Progresul omenirii se realizează însă încet chiar pentru individ, care trece prin multe încercări şi dibuiri până ce se găseşte pe el însuşi. Boccaccio, prieten al muzelor, socoteşte, alături de contemporanii săi, că ‘lucrurile vulgare nu pot să-l facă pe om literat’, şi că pentru aceasta se cer ‘studii mai înalte’.”

„Cei care l-au numit pe Giovanni al nostru ‘cel liniştit’ au exprimat o idee mai adâncă decât credeau ei înşişi. Liniştea este tocmai caracterul conţinutului nou pe care îl căuta Boccaccio sub forme păgâne. Literatura Evului Mediu nu este nicidecum liniştită; geniul ei este, dimpotrivă, neliniştea, o căutare continuă a lumii de dincolo, fără nădejdea de a o atinge. Omul acestei epoci abia se sprijină de pământ, şi stă cu ochii în sus, aprinşi de nostalgie. Omul lui Boccaccio, dimpotrivă, şade într-o odihnă idilică, cu ochii îndreptaţi spre pământul-mumă, căruia îi cere şi de la care dobândeşte împlinirea dorinţelor lui. Dar lui Boccaccio nu-i place să fie numit ‘cel liniştit’, căci nu-şi dă seama că forţa lui este acolo unde este natura lui.”

„Aruncând acum o singură privire asupra acestor opere, putem culege, fără echivoc, din ele, caracterele noii culturi. Teoriile rămân, în abstract, aceleaşi, căci Boccaccio gândeşte la fel ca Dante. Dar în fapt, spiritul părăseşte cerul şi se concentrează pe pământ; el îşi pierde idealismul şi neliniştea, şi devine liniştit, adâncit cu totul în obiectul contemplaţiei lui, şi astfel mulţumit. Lumii lirice a aspiraţiilor nedefinite, exprimată în viziune şi în extaz, îi urmează o lume epică, ce-şi are începutul şi sfârşitul în faptele omeneşti şi naturale. Poetul, în loc să idealizeze, realizează, adică fuge de formele sintetice şi cuprinzătoare care aruncă spiritul în ceva ce se află dincolo de ele, şi caută o formă în care imaginaţia să se regăsească toată şi să se odihnească. Nu mai întâlnim obişnuitul ‘poate’ şi frecventul ‘pare’, nici formele abia schiţate, ca un văl ce ascunde altceva, ci o formă finită şi închisă în sine, densă, în care obiectul este minuţios analizat în fiecare parte a lui: terţinei îi urmează octava analitică.”

„Oglindă a acestei societăţi, în şovăielile, în imitaţiile şi în tendinţele ei, este Boccaccio. Dibuielile şi disonanţele lui provin din coexistenţa, în spiritul său, a elementelor vechi şi a celor noi, a celor vii şi a celor moarte, amestecate. Un îndoit înveliş, mistic şi mitologic, învăluie, ca într-o ceaţă, lumea aceasta a naturii.
Decameronul s-a format în mijlocul acestor şovăieli. Boccaccio renunţă aici la cavalerie, la mitologie, la alegorie, la întreaga lume clasică şi la reminiscenţele lui danteşti; se închide în societatea lui, trăieşte şi se bucură în mijlocul ei, deoarece şi el trăieşte viaţa aceasta a tuturor. S-ar păreacă este foarte uşor să te apropii de societate sub forma aceasta directă şi imediată; se dovedeşte însă că este întotdeauna necesară o gestaţie laborioasă pentru ca lumea spiritului tău să iasă la lumină.”

„El a strâns aşadar la un loc întreg materialul inform şi grosolan pe care îl mânuiseră până atunci oameni fără cultură şi a făcut din el lumea armonioasă a artei.
S-au făcut cercetări savante asupra izvoarelor din care Boccaccio şi-a extras nuvelele lui. Şi mulţi cred că i se ştirbeşte ceva din glorie când se dovedeşte că cea mai mare parte a povestirilor nu sunt născocirea lui, ca şi cum meritul unui artist ar fi acela de a născoci, şi nu acela de a da formă materiei. Fapt este că materialul, atât în Comedie, cât şi în Canţonier şi în Decameron, nu a ieşit din creierul unui om, ci a fost, dimpotrivă, produsul unei elaborări colective, care a trecut prin forme diverse, până ce geniul l-a fixat şi l-a imortalizat.
Nuvelele existau la toate popoarele latine, sub nume diferite, dar nu exista încă nuvela, şi cu atât mai puţin nuvelistul care să fi alcătuit din povestirile acelea o unitate, transformându-le într-o lume organică. Lucrul acesta l-a făcut Boccaccio, şi din povestiri diferite ca timp, ca moravuri şi ca tendinţe, el a făcut lumea vie a timpului său, societatea contemporană, ale cărei tendinţe el însuşi le avea, pe toate, atât pe cele bune, cât şi pe cele rele.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »