„Privighetoarea şi trandafirul” este o poveste de iubire foarte dură, percepută visceral. Muzica, goliciunea decorului, goliciunea povestitorului, toate acestea concentrează atenţia pe text. Frumuseţea lui se ascunde sub poleială de fabulă, iar tragedia este că fiecare om l-a simţit măcar o dată răstălmacit în suflet.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Delia Stanescu in Dragoste, Impresii despre piese, Teatru
Comenteaza! »

Eric-Emmanuel Schmitt are câteva locuri comune în scrierile sale şi totuşi, surpriză!, de fiecare dată te convinge că ai citit o altă poveste. „Domnul Ibrahim şi florile din Coran” sau Dumnezeu cel cu 1000 de nume, „Oscar şi Tanti Roz” sau revelaţia vieţii din pragul unei boli incurabile, „Milarepa” sau certitudinea iluziei, şi acum teatru: „Vizitatorul”. Piesa împărtăşeşte câteva din temele nuvelelor şi aceeaşi lejeritate a discursului, aceeaşi libertate a alegerii finalului.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Delia Stanescu in Impresii despre piese, Teatru
Comenteaza! »

În eternul rol de femeie voluntară, ca mamă sau ca soţie, precum Marga (în „Noiembrie”) sau regina (în „Regina Mamă”), Olga Tudorache susţine şi în „Peşte cu mazăre”, la Teatrul Metropolis, că duritatea comportamentului unei femei poate avea o raţiune, după cum poate fi dublată de o specială sensibilitate, poate fi o armă de apărare sau armă de auto-apărare.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Delia Stanescu in Impresii despre piese, Teatru
Comenteaza! »

O binefăcătoare staţie în drumul nostru agitat fără ţintă precisă. Respirăm, ne minunăm cât de bine este şi – în mod neobişnuit – alegem alt drum decât cel pe care îl credeam că ni se potriveşte. Este un final care dă o speranţă alienării moderne.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Delia Stanescu in Dragoste, Impresii despre piese, Teatru
Comenteaza! »

„Mă numesc Roşu„, a scriitorului turc Orhan Pamuk, este o carte serioasă, fără umor. Documentată, scrisă cu grijă şi cu har, dar fără umor. Reuşeşte însă să-ţi smulgă un zâmbet de admiraţie, de mulţumire lui Dumnezeu că ai fost părtaş la o istorie asa de frumoasă. Este vorba de momentul de răscruce al miniaturii otomane în lupta sa, reală sau închipuită, cu meşteşugul frâncilor. Este vorba de linia care desparte Răsăritul de Apus, iubirea de moarte şi omul de Dumnezeu. Orhan Pamuk are o tehnică de scriere care mie mi-a plăcut foarte mult. Firul naraţiunii trece de la un personaj la altul ca un duh, în aşa fel încât în aceeaşi împrejurare fiecare îşi face portretul său şi al celorlalţi. Detaliul şi agerimea cu care sunt înfăţişate aceste portrete sunt, într-adevăr, demne de un miniaturist. Au fost personaje şi replici care m-au făcut să mă opresc din lectură şi să le recitesc cu mintea şi sufletul împreunate.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Delia Stanescu in Cărţi, Impresii despre cărţi
Comenteaza! »