Eric-Emmanuel Schmitt are câteva locuri comune în scrierile sale şi totuşi, surpriză!, de fiecare dată te convinge că ai citit o altă poveste. „Domnul Ibrahim şi florile din Coran” sau Dumnezeu cel cu 1000 de nume, „Oscar şi Tanti Roz” sau revelaţia vieţii din pragul unei boli incurabile, „Milarepa” sau certitudinea iluziei, şi acum teatru: „Vizitatorul”. Piesa împărtăşeşte câteva din temele nuvelelor şi aceeaşi lejeritate a discursului, aceeaşi libertate a alegerii finalului.

În „Vizitatorul”, jucat la Teatrul Nottara, Mircea Andreescu şi Alexandru Repan dau viaţă unui dialog veridic, sincer, pasional între orgoliul pe care îl dă vocea raţiunii şi condiţiile pe care ni le impune sufletul. O punere în scenă clasică, dar care aduce la lumină într-un mod sensibil adevăruri fragile, truisme sau convingeri personale apărate cu preţul vieţii. În fond viaţa este o chestiune de alegere: odată ce ai hotărât o cale la o răscruce, toate celelalte opţiuni îţi devin practic străine, relevanţa lor pentru destin moare odată cu alegerea pe care o faci.

Textul lui Schmitt dă dovadă de foarte multă înţelepciune. Cei mai mulţi oameni trăiesc cu groaza judecăţii unui „Dumnezeu atotputernic, dar şi drept”, de unde rezultă că nimic nu va rămâne nepedepsit, nimic trecut cu vederea. Ei bine, Dumnezeul prezent aici (sau conştiinţa sau poate inima, cine poate spune exact?) are o singură dorinţă: ca oamenii, creaţia Sa cea mai de preţ, să înţeleagă că au fost făcuţi liberi atât pentru lumină, cât şi pentru întuneric.

Discursurile pro domo ale profesorului Sigmund Freud (Alexandru Repan) şi ale Vizitatorului (Mircea Andreescu) te conving că fiecare moment al vieţii este o chestiune de liber arbitru. Aşa se face că oamenii îl pot lega pe Dumnezeu, îl pot împuşca, încă Îi mai pot cere minuni, Îl pot înlocui cu alţi Dumnezei, Îl pot scoate declara nebun, Îl pot învinovăţi de toate relele pământului, dar toate astea nu vor face nici ca Dumnezeu să nu mai existe, nici nu îi va absolvi pe oameni de responsabilitatea asupra vieţii lor.

Dumnezeu care poate avea tot, care este tot, s-ar plictisi îngrozitor să stea să împartă pedepse cântărite pe balanţa de farmacie, cu fulgerul într-o mână şi fruntea încruntată. El are nevoie de variaţie care nu se poate întâmpla decât dacă oamenii sunt liberi să aleagă şi să devină la rândul lor creatori – creatori ai propriului destin. Predeterminarea ar fi în contradicţie cu nevoia lui Dumnezeu de a nu se plictisi. Şi, sincer, ce poate fi mai trist decât un Dumnezeu plictisit de propria suficienţă…

1 voturi

Încarc...

Publicat de Delia Stanescu in Impresii despre piese, Teatru
Comenteaza! »