Peşte cu mazăre
În eternul rol de femeie voluntară, ca mamă sau ca soţie, precum Marga (în „Noiembrie”) sau regina (în „Regina Mamă”), Olga Tudorache susţine şi în „Peşte cu mazăre”, la Teatrul Metropolis, că duritatea comportamentului unei femei poate avea o raţiune, după cum poate fi dublată de o specială sensibilitate, poate fi o armă de apărare sau armă de auto-apărare.
Textul nu prezintă profunzimi abisale, dar este curgător şi frumos, o revoltă feministă în plină eră post-feministă. O femeie între două vârste întreţine o legătură formală şi uzată cu mama ei – o femeie cu o vârstă certă: foarte înaintată. Locuind la un demisol (altfel spus, cu un picior în pământ…), stimabila mamă respinge constant eforturile de bunăvoinţă ale fiicei sale cu tot atâtea pretenţii în ton cu vremurile. De fapt, în ton cu propriile pretenţii de la vârsta fiicei, căci – nu-i aşa? – viaţa e ciclică.
Tamara Creţulescu trece convingător de la „propriul prizonier” la „propriul stăpân” şi împreună cu Olga Tudorache creează sentimentul că oamenii se pot potrivi cu alţi oameni după cum eşti dispus să accepţi că peştele merge sau nu cu garnitură de mazăre.
Piesa are foarte multe momente de umor, ceea ce e un mare câştig pentru teatrul de azi, când puţine zâmbete de calitate mai pot fi smulse în sălile de spectacol.
Finalul uşor prăfuit pe muzica lui Al Bano cu Felicità revine asupra ideii că fericirea se face din lucruri simple cărora ne-am obişnuit să nu le mai acordăm atenţie.
Un adaos: cine îşi imaginează azi un actor care după zeci de ani de carieră îşi face semnul crucii înainte să intre în scenă? Olga Tudorache este un astfel de actor.
1 voturi
Încarc...