Îndrăzneşte. Schimbă
Creat ca un clip publicitar pentru o companie peruană, acest mesaj în imagini te pătrunde cu forţa miraculoasă a îndrăznelii.
Creat ca un clip publicitar pentru o companie peruană, acest mesaj în imagini te pătrunde cu forţa miraculoasă a îndrăznelii.
Volumele despre viaţa şi moartea tragică a Prinţesei de Wales se vând în zeci de mii de exemplare în lume, dar şi în România.
Pe 31 august se împlinesc zece ani de la tragicul accident rutier în care Diana, Prinţesa de Wales, şi-a pierdut viaţa.
După moartea sa a curs multă cerneală şi s-au scris mii de pagini, iar subiectul a fost exploatat editorial din toate unghiurile, de la relaţia ei cu Charles până la legătura cu Dodi Al Fayed, de la actele de binefacere până la ancheta asupra morţii.
Extraordinara poezie a lui Nichita Stănescu, frumos asezonată cu imagini şi muzică
„Cartea cărţilor pierdute”, recent publicată la Editura Nemira, e un inventar al textelor care au dispărut de-a lungul secolelor, fie c-au căzut victime hazardului, fie c-au fost distruse chiar de cei care le-au scris. Cel care îl întocmeşte, cu umor şi erudiţie, e Stuart Kelly, un împătimit al subsolurilor literaturii, care a înţeles că istoria cărţilor înseamnă şi istoria celor care nu mai sunt. Şirul de poeţi, scriitori şi filosofi ale căror cărţi n-au rezistat până la noi e impresionant. Să se fi păstrat toate, ar fi încăput într-o istorie paralelă a gândirii universale, constată just cel care le-a inventariat. Kelly întocmeşte câte o fişă pentru fiecare în parte: începe cu „Anonim”, nume generic pentru oricare dintre autorii străvechi, inclusiv pe cel al „Epopeii lui Ghilgameş”, şi termină cu Borroughs, Sylvia Plath şi George Perec, fără să rateze operele incomplete semnate de Camoes, Flaubert, Dostoievski sau Rimbaud. Fiecare dispariţie are câte o poveste sau măcar câteva ipoteze care să-i justifice plauzibil lipsa. Stuart Kelly face o anchetă a acestor dispariţii literare cu un umor de Sherlok Holmes şi erudiţie borgesiană.
Fragmente din volumul „Caracterele sau moravurile acestui veac” (traducere de Aurel Tita, Colecţia Biblioteca pentru Toţi, Editura pentru Literatură, 1968):
„Îi dau îndărăt publicului ceea ce mi-a dat cu împrumut; de la el am luat materia acestei lucrări; după ce am aşternut-o pe hârtie cu toată grija pentru adevăr de care sunt în stare şi pe care o merită din partea mea, este drept să i-o restitui. Poate să-şi privească pe îndelete portretul pe care i l-am făcut după natură, şi dacă recunoaşte în el unele dintre cusururile pe care le-am zugrăvit, să se dezbare de ele. E singurul ţel pe care trebuie să ni-l propunem când ne apucăm de scris, alături de succes, către care se cade să năzuim mai puţin; dar cum oamenii nu se scârbesc deloc de viciu, nici noi nu trebuie să pregetăm cu dojenirea; poate c-ar fi şi mai răi decât sunt dacă s-ar trezi fără îndrumători sau fără critici; de aceea se rostesc predici şi se scriu cărţi. Oratorul şi scriitorul nu şi-ar putea birui dorinţa pe care o nutresc de a fi admiraţi; dar ar trebui să le fie ruşine faţă de propriul lor cuget dacă n-ar năzui prin cuvântările lor sau prin scrierile lor decât laude, lăsând la o parte faptul că aprobarea cea mai sigură şi cea mai puţin îndoielnică stă în schimbarea moravurilor şi în îndreptarea celor care-i citesc sau care-i ascultă. Nu se cade să vorbim, nu se cade să scriem decât ca să dăm oamenilor o învăţătură; iar dacă se întâmplă să le şi plăcem, nu trebuie totuşi să ne căim de aşa ceva dacă farmecul graiului slujeşte să strecoare pe nesimţite şi să semene în suflete adevărurile care trebuie să le aducă oamenilor o învăţătură.”
Continuare »