Cine este misterioasa făptura pe care rapsozii antici o implorau ca pe o divinitate pentru a le insufla forţa de a intona epopei (aşa cum o face Homer, în Iliada: „Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Ahil-peleianul…”), care îl călăuzea pe Dante în periplul său paradisiac, pe care o idolatrizau romanticii, sub diferite chipuri şi nume?
Figură principală în mitologia culturală, Inspiraţia îi bântuie şi astăzi pe scriitori, dovadă – Mironosiţele de Federico Andahazi (Editura RAO, 2007, col „rao contemporan”, traducere de Ileana Scipione), o mică bijuterie în care subiectul îl constituie pactul scriitorului romantic cu inspiraţia, ca şi biografia fabuloasei făpturi.
Nu ştiu cum se face, dar cărţile sunt asociate stereotip cu tocilarii sau alte lucruri care nu sunt considerate „cool”. Nimic mai greşit! Haideţi să demonstrăm că o carte se potriveşte cât se poate de bine cu frumuseţea şi că a citi este un plus, nu doar pentru minte şi suflet, ci şi pentru impresia pe care o laşi. Vom publica fotografii în acest sens, iar cei care doresc să le pună la dispoziţie sunt rugaţi să ne contacteze.
Eu sau… tot eu, dar în mintea mea, în inchipuirea mea, am ajuns în trecutul meu, în ţara copilăriei mele, vis pe care îl doresc mereu şi mereu, vis pe care îl doresc să devină încă odată realitate.
Am închis ochii şi…! am început să cobor… încet… încet… în întunericul din mine. Sunt pe scara timpului meu, în conştiinţa şi memoria mea. Mă uit în jos şi văd un hău imens. Sus lumină şi zgomote obişnuite. O uşă trântită. O voce răstită. Un claxon strident. Ploaia în geam şi zgomotul rafalei de vânt şuierând.
Ce să fac? Încă simţeam presiunea pleoapelor, presiune încă moale, dar din ce în ce mai îndepărtată. Încă nu coborâsem nicio treaptă şi sunetele se depărtau din ce în ce mai mult. M-am hotărât, cobor.