După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă, şi aşa omul începe să înveţe… că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui „mâine” este prea nesigur pentru a face planuri… şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.
Fragmente din volumul „Surânsul Giocondei” (traducere de Margareta Bărbuţă, Editura pentru Literatură Universală, 1968):
„‘Biata de ea!’ adăuga domnul Tarwin cu o voce brusc învăluită de sentiment; şi faţa, de obicei de o inteligenţă uscată, i se lumina de unul dintre zâmbetele acelea fulgerătoare care-i erau caracteristice – atât de melancolice, de duioase, de fermecătoare. Aş spune chiar prea fermecătoare, încât te simţeai stânjenit. Îşi aprindea farmecul şi melancolia aşa cum se aprinde lumina electrică. Clic! şi deodată chipul se ilumina. Şi apoi, clic! lumina se stingea din nou, şi redevenea cercetătorul ştiinţific de o inteligenţă uscată. Tema lui de studiu era cancerul.”
[Cura de odihnă]
La numai 19 ani, românca Flavia Bujor a devenit extrem de cunoscută în lume, datorită romanului ei, „Profeţia pietrelor”, pe care l-a scris la vârsta de 12 ani. Flavia a emigrat în Franţa în 1990, iar la 6 ani a început să scrie poezii. Ieri s-a lansat versiunea în limba vietnameză a cărţii „Profeţia pietrelor”, Flavia devenind cea mai tânără scriitoare din lume a cărei operă a fost tradusă în nu mai puţin de 32 de limbi.
Paul Valéry spunea undeva că inspiraţia nu e starea în care un autor scrie, ci mai curând starea în care acesta speră să-şi aducă cititorii.
Fără a fi afirmat explicit aşa ceva, Ernesto Sábato se situează, în mod clar, pe o poziţie asemănătoare, mai ales dacă ne raportăm la volumul Înainte de tăcere (Antes del fin, 1998)*. Un volum ce reprezintă, în acelaşi timp, o carte de memorii, dar şi un veritabil testament (literar şi nu numai) al scriitorului argentinian.
Reluând o serie de idei exprimate încă din paginile romanului Abaddon Exterminatorul, în special cele referitoare la rolul şi destinul artei în lumea contemporană, Sábato reuşeşte, şi în acest text, să treacă dincolo de graniţele clar definite ale discursului strict autobiografic şi să vorbească, aşa cum a făcut-o, de altfel, încă din Tunelul (1948), despre om şi despre problemele esenţiale ale condiţiei umane în epoca modernă.