Este cel mai iubit şi cel mai bine vândut scriitor de horror. Deşi nu pretinde că scrie literatură cultă, Stephen King reuşeşte să creeze poveşti ce-ţi fac părul măciucă.
Scriitorul american Stephen King va împlini 60 de toamne pe 21 septembrie. Cu cinci ani în urmă promitea că nu mai publică niciun roman, motivând că ar fi ajuns în pană de inspiraţie. Şi-a reeditat, totuşi, câteva scrieri mai vechi, a avut parte de ecranizări, a scris comentarii de presă despre cultura populară şi a acceptat ca personajele sale de fantasy să ajungă în benzile desenate. Toate acestea pălesc însă în faţa unor romane, precum „Strălucirea”, „Carrie” sau „Mizerie”, traduse în peste 33 de limbi şi vândute în 300 de milioane de exemplare.
Mathias este un băiat foarte inteligent, dar handicapat. Lucas este tatăl lui adoptiv – care îl creşte singur, întrucât mama băiatului a plecat de acasă. Tatăl adoptiv se uită pierdut la un băieţel blond, neobişnuit de frumos. Deodată simte o durere ascuţită în palmă – un compas este înfipt în dosul mâinii. Se întoarce încet spre Mathias şi îl întreabă de ce a făcut asta. „Ca să nu te mai uiţi la el”, răspunde băiatul. „Mi-ai făcut rău, să ştii”, îi reproşează tatăl. „Şi tu mi-ai făcut, dar nu ştii.”
Cartea „Trilogia gemenilor” e plină de astfel de înţelepciuni bizare, paradoxale, de Alice în ţara cruzimii. Dacă n-ai de unde să scoţi binele, trebuie să-l scoţi din rău, pare să spună fiecare pagină a acestei parabole, care scoate înţelepciunea dintr-o lume bolnavă, în criză.
Îmi amintesc că aveam vreo zece ani, eram la şcoală, aşteptam pe cineva, când o elevă de clasa a VIII-a a pus o carte în faţa mea spunând: „Uite, poate vrei să arunci o privire…”. Era o carte foarte frumoasă, cu discrete modele orientale. Am deschis-o timid, dar plin de curiozitate. Aveam sentimentul întâlnirii cu ceva monumental, ca la intrarea într-un templu. Da, era întâlnirea cu povestirile Seherezadei, înşirate pe „O mie şi una de nopţi„.
Orice mare cultură a produs lucrări care transcend epocile şi spaţiile geografice, iar această carte este una dintre ele. Chiar mai mult, deşi este cunoscută drept o carte pentru copii, trece şi peste generaţii, fiind o încântare la orice vârstă.
Valurile se sfărâmă în auriul ţărmului, răspândind arome sărate, copii zburdă într-o bucurie nebună, aruncând nisip şi chiote în toate părţile, iar tu te afunzi magic între coperţi şi cuvinte…
Un text al lui Petre Ţuţea despre Mircea Eliade are de ce să stârnească interesul imediat al cititorului. Ca şi cum ne-am situa în locul de basm unde munţii se lovesc în capete. Editura Eikon a avut buna idee de a ne readuce în atenţie eseul acesta apărut pentru prima oară în 1992 la Editura Anastasia, după ce apăruse în foileton în revista Familia.
Ediţia de faţă, bine îngrijită de Tudor B. Munteanu, ar trebui să fie un bun prilej pentru discutarea straniei personalităţi a lui Ţuţea, într-o atmosferă intelectualmente diferită de furtunile începutului decadei 90.