Petre Ţuţea despre Eliade
Un text al lui Petre Ţuţea despre Mircea Eliade are de ce să stârnească interesul imediat al cititorului. Ca şi cum ne-am situa în locul de basm unde munţii se lovesc în capete. Editura Eikon a avut buna idee de a ne readuce în atenţie eseul acesta apărut pentru prima oară în 1992 la Editura Anastasia, după ce apăruse în foileton în revista Familia.
Ediţia de faţă, bine îngrijită de Tudor B. Munteanu, ar trebui să fie un bun prilej pentru discutarea straniei personalităţi a lui Ţuţea, într-o atmosferă intelectualmente diferită de furtunile începutului decadei 90.
Articolul integral din Adevărul…
fără voturi
Încarc...
Pe Petre Tutea l-am inteles fara sa-l citesc, (intre Dumnezeu si neamul meu, nu?), pe Mircea Eliade l-am perceput ca pe un izvor, adica la fiecare lectura apar sensuri noi, ca la Antoine de Saint Exupery, nu vad de ce ar fi obligatorie „ciocnirea” dintre doi munti, de ce? cand pot frumusel sa stea umar la umar, in eternitate… Eminescu si Creanga, nu? …si totodata sa daruiasca inconstient fiecare imaginii celuilalt… mda, ar fi ceva.
Pe linia daruirii artistice, din fericire, nu exista balanta, fiecare daruieste ca o seva, ca un izvor, pentru ca nu poate trai altfel, nu are liniste pana nu comunica fervoarea interioara, chiar daca uneori arde, si ce? lava vulcanului, dupa racire, nu daruieste viata? …deci, sincopa, pauza dintre ardere-refacere, este necesara contemplatiei… Tot asa, Petre Tutea contempla pe Mircea Eliade.