Mathias este un băiat foarte inteligent, dar handicapat. Lucas este tatăl lui adoptiv – care îl creşte singur, întrucât mama băiatului a plecat de acasă. Tatăl adoptiv se uită pierdut la un băieţel blond, neobişnuit de frumos. Deodată simte o durere ascuţită în palmă – un compas este înfipt în dosul mâinii. Se întoarce încet spre Mathias şi îl întreabă de ce a făcut asta. „Ca să nu te mai uiţi la el”, răspunde băiatul. „Mi-ai făcut rău, să ştii”, îi reproşează tatăl. „Şi tu mi-ai făcut, dar nu ştii.”
Cartea „Trilogia gemenilor” e plină de astfel de înţelepciuni bizare, paradoxale, de Alice în ţara cruzimii. Dacă n-ai de unde să scoţi binele, trebuie să-l scoţi din rău, pare să spună fiecare pagină a acestei parabole, care scoate înţelepciunea dintr-o lume bolnavă, în criză.
Îmi amintesc că aveam vreo zece ani, eram la şcoală, aşteptam pe cineva, când o elevă de clasa a VIII-a a pus o carte în faţa mea spunând: „Uite, poate vrei să arunci o privire…”. Era o carte foarte frumoasă, cu discrete modele orientale. Am deschis-o timid, dar plin de curiozitate. Aveam sentimentul întâlnirii cu ceva monumental, ca la intrarea într-un templu. Da, era întâlnirea cu povestirile Seherezadei, înşirate pe „O mie şi una de nopţi„.
Orice mare cultură a produs lucrări care transcend epocile şi spaţiile geografice, iar această carte este una dintre ele. Chiar mai mult, deşi este cunoscută drept o carte pentru copii, trece şi peste generaţii, fiind o încântare la orice vârstă.
Valurile se sfărâmă în auriul ţărmului, răspândind arome sărate, copii zburdă într-o bucurie nebună, aruncând nisip şi chiote în toate părţile, iar tu te afunzi magic între coperţi şi cuvinte…