26 iulie 2007

Aldous Huxley sau talentul de a construi oameni

Aldous HuxleyFragmente din volumul „Surânsul Giocondei” (traducere de Margareta Bărbuţă, Editura pentru Literatură Universală, 1968):

„‘Biata de ea!’ adăuga domnul Tarwin cu o voce brusc învăluită de sentiment; şi faţa, de obicei de o inteligenţă uscată, i se lumina de unul dintre zâmbetele acelea fulgerătoare care-i erau caracteristice – atât de melancolice, de duioase, de fermecătoare. Aş spune chiar prea fermecătoare, încât te simţeai stânjenit. Îşi aprindea farmecul şi melancolia aşa cum se aprinde lumina electrică. Clic! şi deodată chipul se ilumina. Şi apoi, clic! lumina se stingea din nou, şi redevenea cercetătorul ştiinţific de o inteligenţă uscată. Tema lui de studiu era cancerul.”
[Cura de odihnă]

„Cam proastă. Bătrânul Bargioni nu era singurul care gândise astfel. Dar era unul dintre cei nu prea numeroşi care considerau prostia ei drept un defect. Cei mai mulţi dintre oamenii care o cunoşteau erau încântaţi de prostia ei; o adorau cu zâmbetul pe buze. În raport cu statura aceea micuţă, cu ochii aceia, cu faţa gingaşă de copil, prostia ei stârnea devotamente materne şi iubiri protectoare. Avea darul de a-i face pe bărbaţi să se simtă, prin contrast, într-un mod agreabil, mari, superiori şi inteligenţi. Şi spre norocul, sau poate spre nenorocul ei, Moira îşi petrecuse viaţa printre bărbaţi care erau cu adevărat inteligenţi sau, cum se spune, superiori.”
[Cura de odihnă]

„Desigur, n-ar fi trebuit să se mărite cu el. Dar i-o ceruse cu atâta stăruinţă; şi apoi avea atâta vitalitate; toţi vorbeau atât de frumos de Tarwin; ei îi plăcea cum arată; şi apoi părea să ducă o viaţă atât de plăcută, colindând tot globul; şi Moira se săturase să fie mereu o mascotă pentru veteranii bunicului. Se adunaseră multe asemenea motive mărunte. Şi-şi închipuise că dacă le îmbină, vor face laolaltă cât un motiv mare, convingător. Dar nu se întâmplase aşa; făcuse o greşeală.”
[Cura de odihnă]

„Una dintre plăcerile sau dintre primejdiile călătoriilor în străinătate este aceea că îţi pierzi conştiinţa de clasă. Acasă, oricâtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi să o uiţi. Obişnuinţa face să te recunoşti pe dată cu oamenii din propria ta categorie socială, ca oamenii care vorbesc aceeaşi limbă. Un cuvânt, un gest, sunt suficiente; locul omului e fixat. În străinătate, însă, nu-ţi recunoşti atât de uşor semenii. Urmările cele mai puţin evidente ale educaţiei – toate rafinamentele mai subtile, nuanţele mai fine de vulgaritate – scapă observaţiei tale. Accentul, inflexiunile glasului, vocabularul, gestica nu-ţi spun nimic. Între un duce şi un funcţionar la asigurări, între profitor şi nobilul de ţară, ochiul şi urechea ta, neexperimentate, nu pot observa nicio deosebire.”
[Cura de odihnă]

„La fel era şi Martha. În ciuda blajinului zâmbet creştinesc, rămânea convinsă de superioritatea ei. Zâmbetul acela era pecetea vieţii ei spirituale. Variantă mai binevoitoare a surâsului Monei Lisa, zâmbetul acesta îi arcuia aproape permanent buzele subţiri şi decolorate într-un semicerc de dulce şi iertătoare milosârdie, altoind peste posomoreala naturală a chipului un prisos de blândeţe. Acest zâmbet era produsul unor ani îndelungaţi de înverşunată abnegaţie, de neclintită aspiraţie spre sublim, de dragoste hotărâtă şi conştientă pentru duşmanii ei şi pentru omenire. Şi pentru Martha termenii erau de fapt identici; omenirea, deşi ea n-ar fi admis în ruptul capului, era duşmanul ei. O simţea ostilă, şi de aceea o iubea, în mod conştiincios şi conştient; o iubea pentru că o ura. În cele din urmă, obişnuinţa îi fixase surâsul pe chip într-un mod indivizibil. Surâsul rămânea acolo, strălucind mereu, ca farurile unui automobil aprinse fără rost şi lăsate să ardă, inutil, la lumina zilei. Chiar şi atunci când era deprimată sau clocotea de mânie, chiar atunci când se lupta cu încăpăţânare de catâr să-şi impună voinţa, surâsul era neclintit. Încadrată de buclele prerafaelite de păr cenuşiu, faţa cu trăsături greoaie, mohorâte, de o paloare indecisă continua să radieze insolit de o dragoste iertătoare pentru întreaga omenire, odioasă şi ostilă; numai în ochii cenuşii dăinuia o dâră a emoţiilor, pe care Martha şi le reprima cu grijă.”
[Familia Claxton]

„Într-un fel delicat şi spiritual, lui Herbert îi plăcea să mănânce mult. Şi Marthei îi plăcea, într-un fel pătimaş şi violent. Tocmai de aceea devenise vegetariană, de aceea economiile ei se efectuau totdeauna pe socoteala stomacului – tocmai pentru că îi plăcea atât de mult mâncarea. Suferea când se priva de o îmbucătură gustoasă. Dar, într-un anumit sens, îşi iubea suferinţa mai mult decât îmbucătura. Autorefuzându-se, îşi simţea întreaga fiinţă invadată de o senzaţie de putere; suferind, se simţea fortificată, voinţa îi era întărită, energia sporită. Instinctele zăgăzuite se învălmăşeau, acumulându-se în dosul zidurilor de mortificaţie voluntară, încărcându-se cu disponibilităţi de forţă. În lupta dintre instincte, dragostea Marthei pentru forţă era în general destul de solidă ca să-i învingă lăcomia; în ierarhia plăcerilor, bucuria de a-şi exercita voinţa personală, conştientă, era mai intensă decât bucuria de a mânca, fie chiar şi o baclava sau căpşune cu frişcă. Dar nu totdeauna; se întâmpla uneori ca, învinsă de o bruscă dorinţă irezistibilă, Martha să cumpere şi să devoreze, într-o singură zi, un pfund întreg de bomboane de ciocolată, repezindu-se asupra dulciurilor cu aceeaşi năvalnică violenţă care caracterizase prima ei pasiune pentru Herbert.”
[Familia Claxton]

„Căci ce ar putea fi mai plăcut, de o mai profundă satisfacţie sufletească decât să-ţi ajuţi propriii copii să crească frumos, să-i îndrumi, să le modelezi caracterele în forme ideale, să le conduci gândurile şi dorinţele pe drumurile cele mai nobile? Bineînţeles, nu prin vreun sistem de constrângere; copiii nu trebuie să fie niciodată constrânşi; arta educaţiei constă în a-i convinge pe copii să se modeleze singuri în formele cele mai ideale, a le arăta cum să fie ei înşişi meşterii făurari ai propriilor fiinţe, a-i înflăcăra cu entuziasm pentru ceea ce Martha denumea cu satisfacţie ‘autosculptură’.
În ce-o privea pe Sylvia, fu nevoită să admită că această artă a educaţiei era greu de pus în practică. Sylvia nu voia să se sculpteze; în orice caz, nu în formele pe care Martha şi Herbert le considerau a fi cele mai frumoase. Era lipsită într-un mod descurajant de acel simţ al frumuseţii morale pe care soţii Claxton se bizuiau ca mijloc de educaţie. Ei îi repetau că e urât să fie nepoliticoasă, să nu asculte, să spună cuvinte grosolane şi să mintă. Că e frumos să fie blândă şi politicoasă, ascultătoare şi sinceră. ‘Dar nu-mi pasă dacă e urât’, le întorcea Sylvia. La asta nu se putea răspunde decât cu bătaia; şi bătaia era împotriva principiilor Claxtonilor.”
[Familia Claxton]

„Se deprinsese să-şi asculte părinţii cu încetineală şi cu bombăneli. Din principiu, Herbert şi Martha nu porunceau niciodată, ci sugerau numai. Era un sistem care aproape îi impusese copilului obiceiul de a spune nu, în mod automat, la orice propunere i s-ar fi făcut. ‘Nu, nu, nu!’ începea ea regulat, şi apoi treptat se lăsa convinsă, înduplecată sau înduioşată de expresia de tristeţe a părinţilor, până ajungea la o acceptare întârziată şi în general silnică. Supunându-se cu mare întârziere, nutrea un resentiment obscur faţă de cei care nu o siliseră să se supună imediat. Ca şi celor mai mulţi copii, i-ar fi plăcut să fie eliberată prin constrângere de responsabilitatea propriilor acţiuni: era supărată pe tata şi pe mama ei fiindcă o sileau să consume atâta voinţă pentru a li se împotrivi, atâta cantitate de emoţie dureroasă pentru ca, în cele din urmă, să-şi lase voinţa înfrântă. Ar fi fost mult mai simplu dacă ei ar fi stăruit de la început, dacă ar fi forţat-o să asculte imediat, scutind-o astfel de orice chin şi efort spiritual. Simţea o ciudă amară şi nedesluşită împotriva felului în care apelau necontenit la cele mai bune sentimente ale ei. Nu era drept, nu era frumos. Ei n-aveau niciun drept să surâdă şi să o ierte şi să o facă să se simtă o păcătoasă, umplând-o de tristeţe prin propria lor tristeţe.”
[Familia Claxton]

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook