Oricine este interesat de psihanaliză ştie că documentele autentice despre Sigmund Freud nu pot fi consultate – unele având interdicţie chiar până în 2113: notele sale clinice, scrisorile, toate sunt păstrate la Washington, în seifuri, sub cheie. Aceste arhive sunt tratate ca şi cum ar conţine un secret militar de primă importanţă, ca şi cum salvarea Occidentului ar depinde de menţinerea acestei interdicţii.
De curând, Pro Editură şi Tipografie a editat cartea „Pacientul meu, Sigmund Freud”, scrisă de Tobie Nathan. Romanul povesteşte viaţa lui Freud, naşterea psihanalizei, intrigile, conflictele, dar şi descrie cafenelele vieneze, efervescenţa intelectuală şi artistică a epocii, libertatea sexuală şi revoluţia care se pregătea.
După ce ai citit noul roman al lui Dan Perşa, „Cu ou şi cu oţet” (editura Cartea Românească, 2007), începi să ai dubii în privinţa eventualei sale clasificări: e un roman cuminte, mimetic, care cultivă fabulosul şi valorifică la maximum disponibilitatea către imaginaţie a autorului, sesizabilă şi din cărţile anterioare sau, după cum subtitlul („hărţuire textuală”) ne avertizează, un joc inteligent cu formulele, tonalităţile şi procedeele epicului?
E drept, titlul te trimite la o sancţionare verbală care face regretabilă orice pedeapsă fizică, dar motto-urile amintesc prompt cum că oul şi oţetul sunt „simboluri ale pătimirii lui Iisus”. Deschizi cartea şi înaintezi: ticurile scriitorului sunt, cu siguranţă, cele ale unui ludic incurabil, cu o detentă stilistică aptă să-l plaseze printre virtuoşii genului.
John Lloyd şi John Mitchinson sunt doi autori care au speculat superficialitatea cu care majoritatea adulţilor şi-au însuşit cunoştinţe de ordin general, informaţii care de cele mai multe ori sunt la nivelul piciorului broaştei. Best-seller internaţional, „Cartea ignoranţei – mic tratat pentru cei care ştiu… că nu ştiu” este un compendiu care spulberă miturile despre informaţiile eronate intrate în patrimoniul bunului-simţ. Exemplele pe care brodează cu umor cei doi autori au fost selecţionate din programul „Quite Interesting” de la BBC, un concurs de cultură generală care a scos la iveală atât de multe concepţii greşite încât, adunate, ar putea să completeze lejer o enciclopedie a lucrurilor prost înţelese. John Mitchinson este chiar directorul departamentului de cercetare al respectivului program de la BBC şi autorul programului-concurs difuzat la acelaşi post britanic. John Lloyd nu e la prima colaborare pentru astfel de cărţi, având în portofoliu încă patru, din aceeaşi zonă.
Cine s-ar fi gândit să-l primească pe Alexandre Dumas între nemuritorii Academiei Franceze la mijlocul secolului al XIX-lea, la împlinirea a cincizeci de ani şi după ce îi apăruseră cele mai populare cărţi, citite de atunci până astăzi de generaţii întregi – Cei trei muschetari, Contele de Monte-Cristo? Abia în 30 noiembrie 2002, la bicentenarul naşterii lui Dumas, rămăşiţele sale pământeşti ajung în Panteon.
Înaintea acestui omagiu postum, cel mai popular autor francez din lume primise alt fel de omagiu adus de Arturo Perez-Reverte prin Clubul Dumas (tradus în româneşte de Mihai Cantuniari, Editura Polirom, 2004). Scriitorul spaniol a inaugurat şi o serie de romane istorice Căpitanul Alatriste, având ca erou un frate bun al muschetarilor. Arturo Perez-Reverte a devenit, la cincizeci de ani, membru al Academiei spaniole.
Alexandre Dumas are însă şi alt urmaş, cel puţin tot atât de spectaculos: este georgianul Grigori Şkartişvili, născut în 1956 la Tbilisi şi stabilit la Moscova, un prestigios editor şi traducător din japoneză şi din engleză, dar care scrie sub pseudonimul Boris Akunin. Din 2000 se dedică ficţiunii şi cele 25 de romane (scrie trei cărţi pe an) s-au vândut în tiraje ce au depăşit patru milioane de exemplare. Într-un interviu, recunoştea că a vrut să-i ofere soţiei (care citise încântată Numele trandafirului şi nu găsea nimic similar în proza rusă), un roman care să-i placă şi să o amuze.