13 ianuarie 2011
A trecut ceva vreme de când nu-mi mai observ stările sufleteşti sau sentimentele negative: mânia, nerăbdarea, respingerea, tristeţea, durerile provocate de orgoliu… Nu pentru că aş fi ajuns la un grad atât de înalt de conştiinţă sau la o rapiditate de prestidigitator în a-mi intercepta impresiile, ci pentru că mă trezesc prinsă într-un balans cu mine însămi, între starea propriu-zisă şi raţiune. Nu pot decât să întorc capul ca un spectator la un meci de tenis, simţind că propria mea inimă este mingea. Lucrul cel mai cumplit nu este „meciul” în sine, ci senzaţia de după, când, invariabil, câştigă raţiunea. Ar trebui să mă bucur de triumful raţiunii asupra afectivităţii mele primitive, sălbatice, triumful minţii asupra patimii, triumful puterii asupra slăbiciunii, triumful bunătăţii asupra răutăţii, triumful înţelepciunii asupra prostiei. Şi totusi, nu asta simt, ci că am îngropat ceva din mine fără să-l fi cunoscut pe deplin şi cu adevărat, ceva care şi-a arătat doar o parte a chipului, ceva care va renaşte mereu şi mereu, în alte chipuri, fiindcă e mai uşor să tai buruienile decât să le smulgi din rădăcini.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
30 decembrie 2010
Când simt că am ajuns la un capăt de drum, că o anumită situaţie de viaţă m-a făcut şah-mat, dărâm piesele şi încep un nou joc. Condiţiile exterioare ale vieţii nu se schimbă, aşa cum nu se schimbă nici tabla de joc, nici piesele, nici regulile, însă tactica va fi alta, înţelegând prin asta atitudinea mea faţă de joc.
Pe de-o parte, sunt zile în care nu găsesc bucurie în ceea ce fac, deşi ştiu că ea există, aşteaptă doar să o redescopăr. De exemplu, mă stresează faptul că trebuie să învăţ şi nu mai am timp de citit beletristică, dar când mă cufund în studiu mă simt fericită. Seara, mă stresează gândul că a doua zi trebuie să merg la serviciu şi nu mai am posibilitatea să mă plimb dimineaţa pe malul mării, dar când sunt la serviciu, mă simt bine. Fericirea nu este în afara mea, ci în mine, şi ea nu alege să se manifeste într-un loc sau în altul, într-o împrejurare sau alta. Să accept să fiu acolo unde sunt sau urmează să fiu, făcând ceea ce fac sau urmează să fac, fără să mai amestec lucrurile, iată secretul fericirii.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
23 decembrie 2010
Nu mai viscoleşte. Încă din zori, vântul şi-a domolit piruetele, dând drumul ninsorii din braţele sale vijelioase, cu graţia unei balerine care încheie ultimul dans. Pe geam nu mai văd decât o ninsoare blândă, ca un umblet de îngeri prin cer în ajun de Crăciun. O cernere de lumină, într-o tăcere atât de adâncă, încât aud în suflet aşternerea fulgilor peste pământul adormit. Niciun om pe stradă încă. Nicio maşină. Văd zăpada răscolită de pluguri, căreia liniştea acestei dimineţi dumnezeieşti încearcă naiv să-i aline rănile.
În curând o să apară şi primul om. Şi prima maşină. Prima lopată se va împlânta în trupul cald încă al zăpezii. La fereastra dinspre nord, cea care dă spre oraş, viaţa începe, cu încăpăţânarea nepăsătoare a oamenilor de a trăi în afara naturii. Curge prin arterele pline de muşuroaie ale oraşului, la fel ca în oricare anotimp, cu grabă, fără oprelişti, fără să privească în sus la ninsoarea ce cade la fel de milenii, anacronică şi egală, peste lume.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
14 octombrie 2010
Sunt zile în care, între răpăitul ploii pe frunze şi secundarul ceasului de perete, las viaţa să treacă cum vrea ea.
Nu vreau s-o văd, s-o pipăi, s-o gust sau s-o miros, nu vreau să ştiu ce cară cu ea dinspre ceas înspre geamurile în care bate ploaia. O simt doar trecând prin faţa mea, ca o femeie prin faţa unui bărbat orb. Nu vreau să ştiu nici cum arată, nici mersul nu vreau să i-l ghicesc şi-mi ţin răsuflarea ca să nu-i inspir din greşeală parfumul. Nu vreau decât să se ducă, ca şi când ar fi ultima femeie care mai are să-mi treacă pe dinainte.
Sufletul meu tânjeşte după ceva mai puţin amăgitor, ceva care piere şi renaşte în mod statornic, ceva pe care dorinţele mele să nu simtă imboldul să-l înşface.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
9 septembrie 2010
Într-o seară, înainte de a adormi, soţul meu m-a întrebat pe neaşteptate: „Spune-mi un lucru frumos care ţi s-a întâmplat astăzi”. Am deschis ochii larg în întuneric. Mi-au trecut fulgerător prin minte momente de pe parcursul acelei zile, la serviciu şi acasă, senzaţii percepute, sentimente încercate, cuvinte rostite şi ascultate, atitudini… Le-am răsfoit la repezeală, ca pe paginile unei cărţi în care nu găsesc „cuvântul în stare să mă mişte”.
Nu-mi aminteam nimic frumos, în afara faptului de a-l iubi pe el, amestecat firesc printre gândurile mele de serviciu, printre treburile casnice, printre rândurile cărţii pe care o citeam. Dar el este viu, cuprinzător, oriunde îmi întorc gândul este acolo, într-un fel sau altul. Nu mă pândeşte, nu-mi iese în cale, este cumva în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei mele. Chiar şi în momentele când uit de el, uitarea însăşi devine o amintire despre el. Ştiu în orice clipă ce simte pentru mine, şi asta nu înseamnă că sunt informată asupra a ceea ce simte, înseamnă că simt acelaşi lucru. Îl simt în braţe, în umeri, în stomac, în ficat, în inimă, în picioare, în gânduri, în firele de păr, în privire… Scarlat Demetrescu spune: copilul, înainte de a se naşte, învăluie cu spiritul lui corpul mamei. Aşa îl simt şi eu pe el.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
2 septembrie 2010
Am făcut o dată greşeala de a crede că se poate fugi de lecţiile de viaţă neînvăţate. Numai că, fugind, eşti nevoit să o iei iarăşi de la început, să clădeşti un nou loc sub soare pentru tine, ca, într-o bună zi, să te trezeşti prins în aceeaşi situaţie pe care ai părăsit-o, ca într-o cursă de şoareci. De atunci, nu mai fug. Nici de ceilalţi, nici de mine. Duc bătăliile cu mine însămi acolo unde viaţa mi le impune. Fiindcă, în realitate, nu există alte bătălii în afară de cele cu noi înşine.
Luptele cu ceilalţi sunt asemenea luptelor cu morile de vânt. Cu înfrângeri şi victorii iluzorii, pentru că, în cele din urmă, fiecare pasăre pe limba ei piere. Şi cele mai grele încercări sunt cele care ne atacă amorul propriu. Pentru omul inteligent nu este greu să-şi dea seama cum stau lucrurile, ci să ascundă asta, dacă deconspirarea nu aduce prejudicii sau beneficii decât orgoliului. Înainte îmi reprimam cu greu replicile usturătoare, acum nici nu-mi mai vin, aşa cum nu-i vin unui om paşnic gânduri de război.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Silvia Velea in Eseuri
4 voturi