Despre victorii
A trecut ceva vreme de când nu-mi mai observ stările sufleteşti sau sentimentele negative: mânia, nerăbdarea, respingerea, tristeţea, durerile provocate de orgoliu… Nu pentru că aş fi ajuns la un grad atât de înalt de conştiinţă sau la o rapiditate de prestidigitator în a-mi intercepta impresiile, ci pentru că mă trezesc prinsă într-un balans cu mine însămi, între starea propriu-zisă şi raţiune. Nu pot decât să întorc capul ca un spectator la un meci de tenis, simţind că propria mea inimă este mingea. Lucrul cel mai cumplit nu este „meciul” în sine, ci senzaţia de după, când, invariabil, câştigă raţiunea. Ar trebui să mă bucur de triumful raţiunii asupra afectivităţii mele primitive, sălbatice, triumful minţii asupra patimii, triumful puterii asupra slăbiciunii, triumful bunătăţii asupra răutăţii, triumful înţelepciunii asupra prostiei. Şi totusi, nu asta simt, ci că am îngropat ceva din mine fără să-l fi cunoscut pe deplin şi cu adevărat, ceva care şi-a arătat doar o parte a chipului, ceva care va renaşte mereu şi mereu, în alte chipuri, fiindcă e mai uşor să tai buruienile decât să le smulgi din rădăcini.
Pentru asta trebuie să-ţi asumi curajul de a vedea rădăcinile acelui rău din tine, nu să-l înfrunţi în armură de cavaler, cu viziera trasă, călare pe un cal alb şi contând pe finalul fericit al poveştii. Care erou mai pleacă în căutarea vizuinii balaurului, după ce l-a ucis cu o lovitură de lance, sub privirile pline de speranţă ale alesei inimii sale?
Şi cu fiecare „victorie” mai sap un mormânt în fiinţa mea, un cimitir dosit de balauri răpuşi, lărgindu-şi graniţele pe zi ce trece. Acesta să fie regatul pe care-l voi stăpâni? Doar suflarea iubirii poate să spulbere fantomele de ţărână, fiindcă iubirea aduce cu sine lumina înţelegerii, în care toate umbrele firii dispar pentru totdeauna. A iubi înseamnă a vedea ceva aşa cum este, nu cum ar trebui să fie, înseamnă a da fiecărui lucru locul cuvenit şi a te raporta corect faţă de el.
Eseu de Silvia Velea
4 voturi
Încarc...