La Humanitas Fiction a apărut unul dintre cele mai apreciate romane ale renumitului autor britanic John Cowper Powys: „Cercul nebunilor„. Este o poveste a predestinării, cu personaje pline de dramatism şi erotism luxuriant, în linia marilor romane „La răscruce de vânturi” şi „Amantul doamnei Chatterley”.
Un vechi blestem apasă asupra familiei Ashover: toţi vlăstarii ei vor fi protagoniştii unor iubiri interzise, din care se vor naşte monştri. Rook, fiul cel mare, este victimă unei cumplite frigidităţi sentimentale, care îl face incapabil să aleagă între trei femei îndrăgostite de el (Netta, Ann şi Nell), iar Lexie, mezinul, bolnav şi frustrat, se agaţă cu disperare de viaţă, conştient, în acelaşi timp, de apropierea implacabilă a sfârşitului. Pentru a evita nenorocirea care pare să se abată asupra familiei sale, Lady Ashover încearcă să pună în practică un plan prin care să-l smulgă pe întâiul ei născut, Rook, din braţele iubitei sale, Netta, împingându-l spre o căsătorie „onorabilă“. Vor reuşi dragostea şi inteligenţa afectivă feminină să rezolve tensiunile existenţiale ale celor doi protagonişti care au uitat adevărurile fundamentale ale vieţii?
Romanul „Degete mici” de Filip Florian a apărut în limba poloneză la editura Czarne, în traducerea lui Szymon Wcisło, cu titlul Małe Palce.
„Kleine Finger”, varianta în limba germană a romanului „Degete mici”, a fost publicată, în traducerea lui Georg Aescht, la prestigioasa editură Suhrkamp. Romanul a mai apărut în limba maghiară la Magvetö Publishing House Ltd, în traducerea lui Karácsony Zsolt, cu titlul „Kisujjak”. Urmează să apară şi versiunea americană, la Harcourt Publishing House, precum şi cea slovenă, la editura Didakta, anul acesta.
Andrei Pleşu spune: „Textul lui Mateiu Caragiale e scris pentru acele momente din viaţa fiecărui om, în care trecutul e mai important decât actualitatea, voluptatea mai importantă decât adevărul, miresmele închipuite sau visate – mai importante decât realul. E o apoteoză a plăcerii, cu extazele şi abisurile ei pline de primejdii. Am citit acest text pentru a mă bucura, crepuscular, de farmecul irezistibil al lucrurilor care nu există.”
Iată cum sună „Craii de Curtea-Veche” cu timbrul lui Andrei Pleşu:
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Edgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.
Molière (15 ianuarie 1622 – 17 februarie 1673), pe numele său adevărat Jean-Baptiste Poquelin, este subiectul unui articol din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, semnat de Irina Eliade:
Apropiindu-ne de acel loc privilegiat – scena – unde chipul actorului cu greu poate fi deosebit de masca personajului, zâmbetul de grimasă, pasul cu grijă făcut de saltul imprudent şi cuvântul îndelung cântărit de replica spontană, vom avea, credem, mai multe şanse de a-l întâlni pe Molière decât încercând să reclădim puntea, astăzi prăbuşită, ce va fi legat cândva omul supus contingenţelor de cel care a izbutit să le depăşească, alcătuindu-şi opera. Oricare vor fi fost motivele care l-au îmboldit pe tânărul burghez să se „declaseze” intrând în tagma actorilor, cert este că opţiunea lui Molière pentru teatru s-a dovedit a fi nu fapta nesăbuită a unui tânăr îndrăgostit de o actriţă sau a unui fiu doritor să scape de tutela unui burghez cu vederi înguste, ci un gest dictat de motive mult mai profunde.
La Humanitas Fiction a apărut unul dintre cele mai apreciate romane ale renumitului autor britanic John Cowper Powys: „Cercul nebunilor„. Este o poveste a predestinării, cu personaje pline de dramatism şi erotism luxuriant, în linia marilor romane „La răscruce de vânturi” şi „Amantul doamnei Chatterley”.
Încarc...
Romanul „
6 voturi
