19 ianuarie 2009

Edgar Allan Poe şi moartea conştiinţei

Edgar Allan PoeEdgar Allan Poe (19 ianuarie 1809 – 7 octombrie 1849) este unul dintre cei mai cunoscuţi romantici americani, poet şi prozator al misterului şi al macabrului. „William Wilson” este una dintre scrierile sale, care mi-a stârnit interesul deşi stilul este complet lipsit de spectaculozitate. Textul valorifică tema dublului, foarte des întâlnită în literatură, de altfel; apariţia fantomei unei persoane încă vii are, în civilizaţiile lumii, conotaţii negative şi trimite fără excepţie cu gândul la moarte. În plus, Poe insistă în textul său pe iritarea absolută, profundul disconfort psihic pe care anularea unicităţii ni-l provoacă oricăruia dintre noi. Stilul narativ este extrem de supravegheat şi subtil, cu fraze echilibrate şi sobre, fără a urmări vreun efect stilist, ci exemplificând mai curând o scriitură raţională şi logică.

Dublul lui Wilson îşi bântuie „originalul”, determinându-i căderea în nebunie sau reprezentând, într-o posibilă interpretare, chiar propria nebunie. Demonstraţia surprinde celebra şi mult discutata dualitate a fiinţei umane, pentru că întâlnirea dintre cei doi se produce la o vârstă ce poate fi asimilată cu naşterea conştiinţei de sine. După ce îi învaţă obiceiurile şi năravurile, „dublul” apare în momente critice şi îi dă în vileag viciile, ducându-şi la exasperare „originalul” şi trezindu-i instinctele criminale. Într-o dedublare credibilă, cele două feţe ale aceleiaşi personalităţi intră într-un conflict din care numai unul poate supravieţui, iar cel care primeşte drept de viaţă este „originalul”, care însă nu reuşeşte să se elibereze astfel, ci se transformă într-un mort viu. Căci acea parte din el care trăieşte este un om fără simţ etic, moral, fără conştiinţa pe care o respinge sistematic încă din momentul apariţiei ei, pentru ca până la urmă să o distrugă definitiv.

Frumoasă parabolă despre cum oamenii, crezând că devin astfel liberi, distrug ceea ce în ultimă instanţă îi defineşte şi diferenţiază fundamental.

Fie-mi îngăduit să mă numesc deocamdată William Wilson. Neprihănita pagină ce-mi stă acum dinainte nu trebuie pângărită cu adevăratul meu nume. A stârnit prea de multe ori dispreţul, groaza şi ura neamului meu. Oare vânturile în mânia lor nu i-au împrăştiat până pe meleagurile cele mai depărtate ale globului josnicia fără de seamăn? O, tu, cel mai surghiunit dintre toţi cei în surghiun! Nu eşti tu oare mort pe vecie, pentru întreg pământul? Pentru cinstirile, pentru florile şi dauritele lui năzuinţe? Şi între speranţele tale şi ceruri nu apasă oare necontenit acelaşi nor greu, întunecat şi fără de margini?

Moartea se apropie, şi umbra ce o premerge a răsfrânt asupra spiritului meu o blândă înrâurire. În trecerea mea prin valea întunecată, tânjesc după compătimirea, aş putea spune, după mila semenilor mei. Mi-ar plăcea să creadă că am fost în oarecare măsură robul unor împrejurări mai presus de voinţa omenească. Aş dori să găsească pentru mine, mulţumită amănuntelor pe care le voi da, vreo mică oază a preursitei, pierdută într-un deşert al păcatelor. Aş vrea să recunoască ceea ce nu se pot împiedica de a recunoaşte, şi anume că, deşi au mai fost pe lume ispite mari, niciodată însă omul n-a mai fost ispitit aşa, şi desigur că niciodată n-a mai căzut în ispită aşa. Şi de aceea n-a mai suferit astfel niciodată, într-adevăr, nu cumva am trăit un vis? Şi nu cumva mor acum, victimă a groazei şi a misterului celor mai cumplite dintre toate sublunarele vedenii?

Mă trag dintr-un neam care prin firea lui înflăcărată şi prin puterea închipuirii şi-a făcut o faimă în toate vremurile. Încă din cea mai fragedă copilărie am dat dovadă că am moştenit pe de-a-ntregul caracterul familiei mele. Cu cât înaintam în vârstă, acesta se dezvăluia tot mai cu putere ajungând din mai multe pricini o cauză de adâncă îngrijorare pentru prietenii mei şi o adevărată pacoste pentru mine însumi. Am devenit îndărătnic, lăsandu-mă în voia toanelor celor mai năprasnice şi pradă patimilor celor mai nestăpânite. Săraci cu duhul şi împovăraţi ca şi mine de unele beteşuguri trupeşti, părinţii mei n-au putut stăvili decat într-o măsură prea mică pornirile rele ce mă caracterizau. Câteva încercări sfioase şi greşit îndreptate au însemnat pentru ei o înfrângere deplină şi bineînţeles, o izbândă desăvârşită pentru mine. De atunci încoace, glasul meu căpătă putere de lege în casa părintească şi la o vârstă când prea puţini copiii sunt slobozi şi nestruniţi, am fost lăsat în voia mea şi am ajuns întru totul stăpânul adevărat al faptelor mele.

La drept vorbind, firea mea entuziastă, înflăcărată şi dominatoare a făcut din mine, în curând, un „caracter”, cu totul deosebit printre colegii mei de şcoală şi în chip firesc, dar pe nesimţite, am căpătat o mare înrâurire asupra tuturor celor ce nu erau cu mult mai în vârstă decât mine, asupra tuturor, cu excepţia unui singur ins. Această excepţie s-a întâmplat să fie un elev care, cu toare că nu-mi era rudă, purta acelaşi nume de botez şi de familie ca şi mine, împrejurare prea puţin vrednică de a fi luată în seamă, căci, deşi eram de viţă nobilă, purtam un nume dintre acelea pe care le auzi pretutindeni şi care par a fi fost, prin drepturi dobândite din negura vremurilor, un bun obştesc al gloatelor. Iată pentru ce în această povestire mi-am zis William Wilson, nume născocit şi destul de asemănător cu cel adevărat. Tizul meu era singurul ins care, dintre toţi cei ce făceau parte din „clica noastră” (aşa cum îi ziceam noi în limbajul şcolăresc), cuteza să se măsoare cu mine în ceea ce privea studiile şcolare, jocurile şi întrecerile din recreaţie şi refuza să creadă orbeşte în tot ce spuneam şi să se supună voinţei mele. Într-un cuvânt, se împotrivea samavolniciei mele în toate privinţele. Dacă există pe lume o tiranie deplină şi mai presus de oricare alta, e tirania minţii unui copil genial asupra tovarăşilor săi cu o minte mai puţin vioaie.

Pentru mine, răzvrătirea lui Wilson era izvorul celor mai mari nedumeriri, cu atât mai mult cu cât, în ciuda ifoselor sfidătoare cu care mă socoteam dator să-l întâmpin în public pe el, cu pretenţiile lui cu tot, simţeam în sinea mea că mă tem de dânsul şi nu mă puteam împiedica să gândesc că lesniciunea cu care se ţinea în pas cu mine era o dovadă de adevărată superioritate, căci trebuia să lupt fără încetare ca să nu fiu întrecut. Totuşi, această superioritate — sau chiar egalitate — nu era de fapt cunoscută de nimeni în afară de mine, colegii noştri, printr-o orbire de neînţeles, păreau că nici măcar n-o bănuiesc. Într-adevăr, rivalitatea dintre noi, împotrivirea lui şi mai cu seamă amestecul lui nedorit şi îndărătnic în toate treburile mele nu se vădeau decât atunci când eram între patru ochi. Părea să fie lipsit şi de acea ambiţie care mă îmboldea, ca şi de pătimaşa energie spirituală mulţumită căreia eram în măsură să-i întrec pe toţi ceilalţi. S-ar fi putut crede că în întrecerea aceasta era mânat doar de o dorinţă ciudată de a-mi pune piedici, de a mă surprinde sau de a mă umili; deşi erau clipe când nu se putea să nu-mi dau seama, cu un sentiment de uimire, de umilinţă şi de ciudă, printre jignirile, ocările şi contrazicerile sale, punea şi un fel de duioşie cu totul nelalocul ei şi câtuşi de puţin binevenită, îmi închipuiam că o purtare atât de neobişnuită nu poate izvorî decât dintr-o semeaţă încredere în sine, cu ifose vulgare de protector şi de patron.

Se prea poate ca tocmai această din urmă trăsătură a purtării lui Wilson, la care se adăuga şi potrivirea noastră de nume şi faptul, doar o simplă întâmplare, că intrarea noastră în şcoală a avut loc în aceeaşi zi, să fi răspândit printre elevii din clasele superioare ideea că suntem fraţi. Elevii nu obişnuiau să se intereseze prea de aproape de treburile celor mai mici. Aşa precum am mai spus, sau ar fi trebuit să spun, acest Wilson nu se înrudea cu familia mea nici în gradul cel mai depărtat. Desigur însă că dacă am fi fost fraţi, ar fi trebuit să fim gemeni: căci după ce am părăsit pensionul doctorului Bransby, am aflat din întâmplare că tizul meu era născut la 19 ianuarie 1913, şi acest lucru este o coincidenţă vrednică de luat în seamă, căci e tocmai ziua naşterii mele.

Poate să pară ciudat, dar cu toată marea nelinişte pe care mi-o pricinuia fără încetare rivalitatea lui Wilson şi nesuferitul lui spirit de contradicţie, nu eram totuşi în stare să-l urăsc de-a binelea. Aveam, de bună seamă, aproape în fiecare zi câte o ceartă, în care Wilson, dăruindu-mi de faţă cu toată lumea laurii victoriei, mă silea totuşi, într-un fel sau altul, să simt că el era cel ce-i merită, cu toate că o pornire trufaşă din parte-mi, iar la dânsul o adevărată mândrie ne făceau să ne mărginim la termenii aşa-zişi protocolari. Existau totuşi în firea noastră multe puncte de asemănare deplină, care mă frământau, trezind în mine un sentiment ce s-ar fi transformat în prietenie, de nu ne-ar fi împiedicat starea de încordare dintre noi. Fireşte că e foarte greu să lămuresc sau măcar să descriu adevăratele mele simţăminte faţă de el. Ele alcătuiau un amestec pestriţ şi felurit: un fel de duşmănie neîmpăcată, care nu era propriu-zis ură, o oarecare stimă şi mai mult respect, multă teamă, odată cu o imensă şi nepotolită curiozitate. Pentru psihologi va fi de prisos să mai spun că Wilson şi cu mine eram prietenii cei mai nedespărţiţi.

Fără îndoială că neobişnuita stare de lucruri care dăinuia între noi făcea ca toate numeroasele mele atacuri împotrivă-i, făţişe sau piezişe, să fie strecurate mai degrabă în chip de glumă sau de ironie (căci acestea te dor chiar când se arată ca nişte simple vorbe de duh) decât sub înfăţişarea unei vrăjmăşii hotărâte şi înverşunate. Dar străduinţele mele în această privinţă nu rămâneau câtuşi de puţin încununate tot mereu de izbandă, chiar dacă planurile mele erau cu multă iscusinţă puse la cale. Căci tizul meu avea o fire cumpănită, plină de o calmă nepăsare: deşi se bucura de glumele usturătoare ce le făcea, nu avea nici un punct vulnerabil şi se împotrivea oricărei luări în zeflemea. Nu găsisem, într-adevăr, decât un singur lucru de care mă puteam lega, şi anume o ciudăţenie a lui, ce-i venea pesemne dintr o infirmitate fizică şi pentru care orice adversar mai puţin îndârjit decât mine l-ar fi cruţat. Rivalul meu suferea de o slăbiciune a coardelor vocale care nu-i îngăduiau să ridice vreodată glasul şi să vorbească altfel decât în şoaptă. Nu m-am lăsat până ce nu am tras din acest cusur toate bietele foloase ce-mi stăteau la îndemână.

Cu fiece împrejurare ce scotea la iveală vreo asemănare fizică sau morală între rivalul meu şi mine, ciuda şi pornirea pe care o iscaseră sporeau tot mai mult. Pe atunci nu descoperisem încă faptul vrednic de luat în seamă că aveam aceeaşi vârstă, dar am văzut că eram deopotrivă de înalţi şi am observat că există între noi o ciudată asemănare în toată înfăţişarea, ca şi în fiecare trăsătură luată în parte. Mă mai scotea din fire şi zvonul privitor la înrudirea noastră şi care se răspândise prin clasele superioare, într-un cuvânt, nimic nu mă tulbura mai mult (deşi îmi ascundeam cu grijă tulburarea) decât cea mai mică aluzie la asemănarea dintre noi, fie că era vorba de inteligenţă, de făptura sau de obârşia noastră. Adevărul e însă că în afară de zvonul privitor la înrudirea noastră şi de cele ştiute de la Wilson însuşi n-aveam nici un motiv să cred că această asemănare ar fi fost vreodată comentată sau măcar luată în seamă de colegii noştri de şcoală. Era vădit că el o examina în fel şi chip şi cu tot atâta îndărătnicie ca şi mine. Dar faptul că descoperise în ea un nesecat izvor de neajunsuri nu poate fi pus decât pe seama agerimii minţii sale, care, precum am spus, era cu totul neobişnuită.
Imitându-mă în chip desăvârşit, îmi dădea replica şi în vorbă şi în faptă şi-şi juca rolul de minune. Era uşor să-mi copieze veşmintele; iar mersul şi felul meu de a fi şi le însuşise fără prea mare greutate, în ciuda cusurului său fizic, nici vocea mea nu-i scăpase. Fireşte că nu putea prinde tonurile de sus, dar cheia era aceeaşi, şi şoapta lui stranie ajunse ecoul însuşi al glasului meu.

Am mai vorbit aici, şi nu o singură dată, despre felul nesuferit de ocrotitor în care se purta cu mine şi despre neîncetatul şi îndatoritorul lui amestec în tot ce aş fi vrut să fac. Amestecul acesta lua deseori forma neplăcută a unui sfat, sfat ce nu era dat pe faţă, ci strecurat sau spus numai în treacăt, le primeam în silă, şi sila acesta, pe măsură ce înaintam în vârstă, sporea tot mai mult. Totuşi, după atâta vreme, fie-mi îngăduit să-i dau dreptate. Recunosc deci că nu-mi pot aminti de nici o împrejurare în care îndemnurile rivalului meu să fi fost de partea nesocotinţelor şi a nebuniilor, atât de obişnuite la vârsta aceea fragedă şi neştiutoare. Simţul moral cel puţin, dacă nu şi toate celelalte daruri ale sale, precum şi cunoaşterea vieţii, erau cu mult mai ascuţite decât al meu. Şi astăzi aş fi putut fi un om mai bun şi deci mai fericit dacă n-aş fi respins atât de des bunele poveţe cuprinse în şoaptele lui cu tâlc şi care nu-mi inspirau decât o ură neîmpăcată şi un amar dispreţ.

N-aş dori totuşi să mai înşir aici întreagă josnica poveste a desfrâului meu, desfrâu care sfida legile şi scăpa cu dibăcie de supravegherea şcolară [într-o nouă şcoală, fugit de sub supravegherea celuilalt Wilson]. Trei ani de nebunii care s-au scurs fără nici un folos nu mi-au dăruit altceva decât deprinderi viţioase, adânc înrădăcinate, şi mi-au sporit puterea trupească într-un fel aproape nefiresc. Şi o dată, după o săptămână întreagă de chefuri dezmăţate, am poftit în locuinţa mea câţiva dintre cei mai destrăbălaţi studenţi la o tainică orgie. Ne-am adunat noaptea într-un ceas târziu, căci petrecerea noastră deşănţată trebuia cu sfinţenie să se prelungească până în zori.

Înnebunit de băutură, această neaşteptată întrerupere mai degrabă m-a bucurat decât m-a uimit. Fără zăbavă, m-am îndreptat clătinându-mă într acolo, şi din câţiva paşi am ajuns în vestibulul locuinţei. În încăperea aceasta mică şi joasă nu atârna nici o lampă şi în clipa de faţă nu primea altă lumină decât aceea nespus de slabă a zorilor, care se strecura prin fereastra semicirculară. Când am pus piciorul pe prag, am zărit chipul unui tânăr cam de înălţimea mea, îmbrăcat într-o haină de casă, matinală, de postav alb, pichetat, croită după ultima modă şi aidoma cu aceea pe care tocmai o purtam eu. Lumina sfioasă nu-mi îngădui să văd decât atât, trăsăturile feţei nu i le puteam desluşi. Cum am intrat, s-a repezit cu paşi mari la mine şi luându-mă cu mare nerăbdare de braţ, îmi şopti la ureche cuvintele:
— William Wilson!
Într-o clipă m-am dezmeticit.
În felul de a fi al străinului, în tremurul nervos al degetului său ridicat în faţa ochilor mei, împotriva luminii, era ceva care mă umplu de o uimire nespusă. Dar nu asta mă tulburase atât de groaznic. Ci forţa acelei mustrări solemne, rostirea ei ciudată, înăbuşită, şuierătoare… Şi, mai presus de toate, caracterul, tonalitatea, cheia acestor câteva silabe simple şi familiare, care, deşi spuse în şoaptă, trezeau în mine mulţimea miilor de amintiri ale zilelor apuse, cutremurându-mi sufletul ca descărcarea unei baterii galvanice. Până să-mi vin în fire, plecase.

[După alţi câţiva ani, când un joc de cărţi înclina în favoarea sa.] Canaturile largi şi grele ale uşii de la intrare se deschiseră dintr-o dată de perete, cu o năvalnică şi năprasnică năpustire, care stinse, ca prin farmec, toate făcliile din încăpere. Murind, lumina lor ne-a mai îngăduit să zărim că un străin cam de statura mea şi strâns înfăşurat într-o mantie pătrunsese înlăuntru. Dar acum întunerioul era de nepătruns, şi noi simţeam doar atât: că se afla în mijlocul nostru. Mai înainte ca vreunul dintre noi să-şi fi venit în fire din marea uimire care ne cuprinsese pe toţi această zguduitoare întâmplare, am auzit glasul nepoftitului:
— Domnilor, spuse el, cu o şoaptă de neuitat, adâncă, dar desluşită, care mă înfiora până în măduva oaselor, domnilor, nu-mi cer iertare pentru purtarea mea, deoarece purtându-mă astfel nu-mi fac decât datoria. De bună seamă că nu aveţi nici o cunoştinţă asupra caracterului adevărat al celui care în această noapte a câştigat la ecarte o sumă însemnată de bani de la lordul Glendenning. Am să vă pun la îndemână un mijloc fără greş ca să dobândiţi degrabă această cunoaştere foarte necesară. Vă rog să cercetaţi pe îndelete căptuşeala manşetei de la mâneca lui stângă şi feluritele pacheţele ce pot fi găsite în buzunarele destul de încăpătoare ale veşmântului său de casă, brodat.
Pe când vorbea, tăcerea era atât de adâncă, încât ai fi auzit şi un ac căzând pe pardoseală. Când isprăvi, se depărtă îndată, la fel cum sosise, pe negândite. Aş putea oare să descriu ce simţeam? Mai e nevoie să spun că înduram ca un osândit toate chinurile iadului? Fără îndoială că n-am prea avut răgaz pentru gândire. Mâini multe şi puternice m-au înşfăcat pe loc, şi într-o clipă s-au adus şi luminile. A urmat cercetarea. În căptuşeala mânecii mi s-au găsit toate figurile mai de seamă la ecarte, iar în buzunarele veşmântului un număr de pachete de cărţi, întru totul asemănătoare acelora întrebuinţate la sindrofiile noastre, cu singura deosebire că ale mele erau dintre cele tehnic denumite arrondées, „onorurile” fiind uşor bombate la capete, iar cărţile de rând uşor bombate pe lături. Într-o astfel de aşezare, victima care taie, ca de obicei, cărţile în lungimea lor, va servi negreşit un „onor” adversarului, pe când măsluitorul, tăind în lăţime, desigur că nu va dărui victimei nimic bun pentru desfăşurarea jocului.
O izbucnire de indignare de-ar fi urmat după această descoperire m-ar fi durut mai puţin decât tăcerea dispreţuitoare şi aerul batjocoritor cu care a fost primită.

Zadarnic fugeam. Soarta mea blestemată şi triumfătoare mă urmărea necontenit, dovedindu-mi cu dinadinsul că de-abia începuse să-şi arate tainica ei putere. De-abia pusesem piciorul la Paris, că am avut o nouă mărturie a interesului nesuferit pe care acest Wilson îl purta treburilor mele. Au trecut ani după ani, în care n-am cunoscut alinarea. Ticălosul! La Roma, cât de nepoftit, dar cu câtă bunăvoinţă de strigoi a stat între mine însumi şi ambiţia mea! La Viena la fel, la Berlin şi la Moscova! În ce loc oare, într-adevăr, n-am avut prilejul amar să-l blestem în inima mea? În cele din urmă, prins de groază, fugeam de nevăzuta-i asuprire ca de ciumă, până la capătul pământului am tot fugit, în zadar.

Şi iară şi iară, în tainica împărtăşire cu propriul meu spirit, îmi puneam întrebările: „Cine-i oare? De unde vine? Şi ce urmăreşte? Dar nu găseam răspuns. Şi atunci cercetam, cu o luare-aminte minuţioasă, formele, metoda şi trăsăturile mai însemnate ale sfruntatei lui supravegheri. Dar şi aici erau prea puţine date ca să pot ajunge la o presupunere temeinică. E totuşi vrednic de amintit că în niciuna dintre numeroasele împrejurări când în ultimul timp mi-a stat în drum, n-a făcut-o decât ca să zădărnicească acele planuri sau să împiedice acele fapte care, dacă ar fi fost duse până la capăt, s-ar fi sfârşit cu vreo nenorocire şi mai groaznică. Slabă îndreptăţire, desigur, pentru o autoritate pe care şi-o lua asupră-şi cu atâta trufie! Slabă despăgubire pentru drepturile fireşti ale liberului arbitru, atât de jignitor şi de îndărătnic tăgăduite!
De asemenea, am fost nevoit să bag de seamă că, de mai multă vreme, călăul meu (care-şi păstra cu sfinţenie şi cu o minunată iscusinţă ciudata meteahnă de a se îmbrăca la fel cu mine) potrivise în aşa fel lucrurile, când urmărea în fel şi chip să pună piedică voinţei mele, încât să nu-i pot zări nici o clipă trăsăturile feţei. Oricine ar fi fost William Wilson, aceasta era desigur culmea prefăcătoriei sau a smintelii. Putea oare să-şi închipuie, fie şi numai o clipă, că în sfetnicul meu de la Eton, în cel ce mi-a nimicit onoarea la Oxford, sau se împotrivise ambiţiei mele la Roma, răzbunării mele la Paris, dragostei mele pătimaşe la Napoli, sau la ceea ce greşit ruinase el avariţia mea în Egipt, că în acest vrăjmaş neîmpăcat, în acest geniu rău al meu n-aş putea să-l recunosc pe William Wilson al anilor de şcoală, tizul, tovarăşul, rivalul, rivalul urât şi temut de la şcoala doctorului Bransby? Cu neputinţă!

Era la Roma, în timpul carnavalului din 18.., pe când luam parte la o mascaradă la palatul ducelui napolitan Di Broglio. Băusem în neştire, chiar mai mult ca de obicei, iar acum atmosfera înăbuşitoare a încăperilor înţesate de lume mi se părea de nesuferit. Greutatea cu care-mi croiam drum prin gloata musafirilor era şi ea de vină, într-o măsură destul de mare, în această răscolire mânioasă a firii mele. Căutam cu nerăbdare (nu pot spune în ce scop josnic) pe tânăra, voioasa şi încântătoarea soţie a acelui bătrân smintit care era Di Broglio. Cu o încredere prea uşuratică îmi împărtăşise din vreme taina costumului pe care-l va purta, iar acum, zărind-o de departe, mă grăbeam să-mi tai drum până la ea. În clipa aceea simţit pe umărul meu o mână uşoară şi acea în veci neuitată şoaptă, adâncă şi blestemată, în auz.
Cuprins de o manie sălbatică, m-am întors pe loc spre cel care mă întrerupsese astfel şi l-am apucat năprasnic de guler. Aşa cum mă aşteptasem, era înveşmântat într-un costum la fel cu al meu, întru totul, purta o mantie spaniolă de catifea albastră, iar peste haină avea o cingătoare roşie, de care era prinsă sabia. O mască de mătase neagră îi acoperea pe de a-ntregul faţa.
— Ticălosule! am spus, cu un glas răguşit de o furie oarbă; fiece cuvânt rostit părea că aţâţă mai mult focul înverşunării mele. Ticălosule! Şarlatanule! Tâlhar blestemat! N-ai să mă mai urmăreşti aşa, n-ai să mă mai urmăreşti până la moarte! Urmează-mă, sau te străpung pe loc!
Şi din sala de bal mi-am tăiat drum până într-o mică anticameră învecinată, trăgându-l după mine, din mers, fără ca el să se poată împotrivi.
Când am intrat, l-am îmbrâncit cât colo, cu mânie. S-a rezemat de perete, clătinându-se, în timp ce eu, cu o înjurătură groaznică, am închis uşa şi i-am poruncit să tragă sabia. A şovăit o clipă, apoi, cu un suspin uşor, îşi trase sabia, în tăcere, şi se puse în gardă.
Într-adevăr, lupta a fost scurtă. Eram peste fire de întărâtat de tot felul de porniri nimicitoare şi-mi simţeam într-un singur braţ energia şi vigoarea unei mulţimi întregi. În câteva clipe, prin forţa şi îndemânarea mea, l-am respins până în peretele căptuşit cu lemn, şi astfel, ţinându-l în puterea mea, mi-am înfipt sabia, cu o sălbăticie de fiară, de câteva ori, în pieptul lui.

În clipa aceea cineva a încercat clanţa uşii. Mă grăbii să preîntâmpin venirea cuiva şi mă întorsei îndată la adversarul meu, care trăgea să moară. Dar în care limbă din lume s-ar putea descrie cum se cuvine acea uimire, acea groază ce m-a cuprins la priveliştea oferită atunci ochilor mei? Clipa scurtă cât mi-am întors privirile a fost de ajuns ca să pară că a adus o schimbare vădită în aşezarea camerei, în colţul ei cel mai depărtat. O oglindă mare — aşa cel puţin mi s-a părut în tulburarea mea dintâi — se afla acum într-un loc unde nu o zărisem mai înainte, şi când, în culmea groazei, m-am apropiat de ea, parcă propria mea înfăţişare, dar cu trăsăturile feţei de o paloare de moarte şi mânjite cu sânge, îmi ieşi în întâmpinare cu un mers nesigur şi şovăitor.
Am spus că aşa mi se păruse, dar nu era aşa. Era chiar adversarul meu, era însuşi Wilson, care, în frigurile morţii, îmi sta dinainte. Masca şi mantaua lui zăceau pe podea, unde le zvârlise. Şi nu era fir în toate veşmintele lui, nu era linie în trăsăturile adâncite şi ciudate ale chipului său care să nu fi fost al meu propriu, până la cea mai desăvârşită asemănare.
Era Wilson; dar nu mai vorbea în şoaptă şi aş fi putut crede că eu însumi vorbeam atunci când îmi spuse:
Ai învins, iar eu sunt pierdut. Dar de azi înainte eşti mort şi tu — mort în faţa lumii, a cerului şi a speranţei. Ai trăit doar prin mine, iar acum vezi în moartea mea, vezi în această întruchipare, care e a ta proprie, cât de deplin te ai omorât pe tine însuţi!

SlabAcceptabilOKBunExcelent 1 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook