Cuvântul sub care ar trebui citit Lovinescu este acesta:
„Ironia conciliantă, pe care Lovinescu o recunoştea ca fiind proprie şi aproape absolută între atitudinile stilistice în cea de-a treia fază a activităţii sale (începute la Sburătorul), nu e însă unicul instrument al criticii. Mai des este cazul sarcasmului nimicitor. Acestă însuşire, spirituală să-i spunem, face din Lovinescu un mare polemist. Contestat nu o dată în chiar priceperea şi onestitatea lui literară, numit „marele eunuc” al literelor româneşti, insul refuzat de idee şi de sensibilitate şi, în deriziune, „graţiosul critic” , „criticelul”, „subtilul şi subtiletul critic”, „pasărea colibri”, „sensibilul critic colibri”, animatorul modernismului românesc nu a reprezentat deloc, cum credea el însuşi, spiritul tradiţional de resemnare, ci, intrat până la gât în noroaiele polemicii, a răspuns mai totdeauna la atacuri inteligent, corosiv, luându-şi peste picior adversarii, speculând inconsecvenţele de gândire şi insuficienţa de expresie. A păstrat însă o atitudine intelectuală în discuţie şi, trebuind să răspundă repetatelor atacuri, nu a coborât polemica dincolo de limitele permise. Una din sforţările criticului e tocmai aceea de a introduce în viaţa literară din epocă un climat favorabil discuţiei, efort iluzoriu, a cărui zădărnicie o constata, în amurgul carierei sale, cu amărăciune.” (Eugen Simion)

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »

Cea mai recentă traducere în română a unei cărţi de Sarah Dunant este o minienciclopedie a Florenţei secolului XVI, din care se dezvoltă intrigi politice şi cronica unei poveşti de dragoste.

„Naşterea lui Venus„, roman apărut de curând la Editura Humanitas, în colecţia Raftul Denisei, este o combinaţie incitantă de thriller şi roman istoric, fundal pe care se desfăşoară povestea educaţiei sentimentale a Alessandrei Cecchi, în superstiţioasa şi strălucitoarea Florenţa a secolului XVI. Viziunea feminină şi discret feministă a cărţii captivează încă de la început, când cititorul află de moartea misterioasă a unei călugăriţe, tatuată pe corp cu un şarpe ce îi străbtea trupul şi se termina în dreptul sexului. Nu este de mirare că amatorul de lectură va fi stârnit, după această primă scenă, să pătrundă în secretele testamentului lăsat de maica Lucrezia, fosta Alessandra Cecchi.

Articolul integral din Cotidianul…

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Personalitatea literaturii române” de Constantin Ciopraga (capitolul „Renascentism târziu: Dimitrie Cantemir”), Princeps Edit, Iaşi, 2007

„Nu numai prin imensa capacitate de cunoaştere, pornind intensiv de la cei vechi, dar şi prin modul de a construi el însuşi, moldoveanul Cantemir a fost, în frământata lume feudală, un umanist de statură renascentistă. Prin îngânduratul Miron Costin, prin Dosoftei, prestigiosul mitropolit de Iaşi, prin Nicolae Milescu, al cărui studiu teologic Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentalis splendens se tipărea în 1669 la Paris, de asemenea prin foarte instruitul muntean Constantin Cantacuzino, fracventator al Universităţii padovane (suprimat în 1716 la Constantinopol), apoi prin Cantemir, emulul acestora – unii de formaţie latină, alţii iniţiaţi şi în cultura Heladei -, se configura la confiniile Orientului cu Occidentul, un început autohton de renaştere.”

2 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »

Câteodată unii din noi devenim extrem de interesanţi. Sau poate devenim extrem de deranjanţi? Eu unul mă numar printre ei. Şi nici măcar câteodată nu ne dăm seama. Şi astfel, noi ăştia depăşim condiţia existenţială reală şi începem să „omorâm” timpul, bătând apa în piuă. Bătând apa, ne stropim pe noi sau pe alţii.

Dar poate nu este apă ceea ce batem. Este ceva incolor, ceva transparent, este nimicul total. Nimcul care îl batem ca pe ceva incolor. Batem şi dincolo de incolor vedem color. Poate culoarea este altfel pentru noi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
2 comentarii »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Mavrodin:

„‘Conflictul între aceste două exigenţe: pe de o parte, să scriu o operă logică şi raţională, pe de alta, să las personajelor mele nedeterminarea şi misterul vieţii – îmi pare a fi singurul pe care, cu adevărat, trebuie să-l rezolv.’

Astfel îşi precizează Mauriac intenţiile, într-un eseu despre roman, situându-se între tradiţia balzaciană, contestată doar parţial, şi noile tendinţe ale romanului – recunoscute de el mai ales în opera lui Dostoievski şi Proust. Romanul lui Mauriac este însăşi consacrarea acestui compromis, rezolvarea lui originală.

E balzacian mai ales prin teme, deşi le dă acestora o semnificaţie cu totul nouă. Din mulţimea temelor balzaciene, el decupează de fapt una singură (tratând-o, de fiecare dată, în acelaşi mod) – şi în această unicitate obsesională a temei se vădeşte o deosebire fundamentală faţă de multiformul spirit balzacian -, atât de caracteristica temă a relaţiilor de familie în lumea burgheziei bogate. Ca şi în opera lui Balzac, în romanele lui Mauriac, sinistre comploturi – de a căror reuşită atârnă izbânda sau eşecul unei experienţe – se urzesc în jurul unui testament sau al unei foi de zestre, mărunte afaceri tenebroase, proiectate pe orizontul îngust al unui oraş de provincie, mereu acelaşi şi conceput ca o aglutinare de familii, capătă proporţii devastatoare.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Bădescu:

„În ciuda activităţii sale întinse şi cuprinzătoare, de filozof, romancier, dramaturg, teoretician şi critic de artă, de teatru, traducător şi lexicograf, Diderot este unul dintre ultimii ‘mari’ intraţi în sacrul panteon al culturii franceze. Dintre cei mai anevoie acceptaţi. Motivul e acelaşi – strălucită dovadă, de altfel, a calităţii reprezentative a lui Diderot – care a propagat, în diverse forme, apăsătorul ‘malentendu’ de origine romandică asupra complexului şi inconfundabilului veac XVIII: Diderot este, ca şi epoca, inclasabil. ‘Or, nouă, francezilor, ne place nespus să clasificăm scriitorii.’ (Bénac) Afirmaţia nu cere comentarii; chiar admiţându-i-se intenţia ironică, ea dezvăluie rezistenţa criticii şi exegezei tradiţionale la orice operă heterodoxă sau scriitor nealiniat, fie că heterodoxia sau nealinierea se petrec pe plan filozofic sau estetic. Demn reprezentant al unei epoci pe care o defineşte într-o măsură încă insuficient studiată, Diderot este şi un creator de problematici dintre cele mai diverse şi o creaţie a acestora, iar existenţa sa spirituală reflectă, prin analogie, deopotrivă evoluţia gândirii Luminilor pe o bună porţiune din traseul ei, şi istoria formării unei personalităţi geniale, premergătoare stabilirii acestei gândiri într-un domeniu finit – şi astfel închis, deci clasificabil – sau într-altul al cunoaşterii. Itinerarul existenţial şi spiritual al lui Diderot este şi totodată figurează acea ‘Bildungsgeschichte’, drumeţie scandată de salturi (‘în clipa când eroul a întâlnit evenimentul X, soarta i s-a schimbat radical’) care alcătuieşte temelia romanului modern – şi pe care acesta i-o datorează întru totul sec. XVIII, iar parţial, lui Diderot. Şi, în primul rând, pe plan filozofic. Timp de îndelungi decenii, filozofii şi literaţii şi-au ‘pasat’ unii altora autorii francezi ai Luminilor, primii clasificându-i ca scriitori, cei de-ai doilea, ca filozofi. Faptul se datorează – cum am spus – într-o măsură lui Diderot, căruia calitatea de filozof i-a fost contestată cu violenţă, pe temeiul ‘anarhiei lui intelectuale’ şi al ‘ inaptitudinii pentru sinteză’.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »