26 octombrie 2007

Dimitrie Cantemir sau Uomo Universale în variantă autohtonă

Fragmente din volumul „Personalitatea literaturii române” de Constantin Ciopraga (capitolul „Renascentism târziu: Dimitrie Cantemir”), Princeps Edit, Iaşi, 2007

„Nu numai prin imensa capacitate de cunoaştere, pornind intensiv de la cei vechi, dar şi prin modul de a construi el însuşi, moldoveanul Cantemir a fost, în frământata lume feudală, un umanist de statură renascentistă. Prin îngânduratul Miron Costin, prin Dosoftei, prestigiosul mitropolit de Iaşi, prin Nicolae Milescu, al cărui studiu teologic Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentalis splendens se tipărea în 1669 la Paris, de asemenea prin foarte instruitul muntean Constantin Cantacuzino, fracventator al Universităţii padovane (suprimat în 1716 la Constantinopol), apoi prin Cantemir, emulul acestora – unii de formaţie latină, alţii iniţiaţi şi în cultura Heladei -, se configura la confiniile Orientului cu Occidentul, un început autohton de renaştere.”

„Desfăşurată pe direcţii multiple, opera lui Cantemir reclamă, fie şi succint, referiri de ansamblu. Morala, metafizica, logica şi alte domenii şi-l revendică, în plan naţional, drept precursor; a fost, incontestabil, întâiul istoric român în sensul modern al termenului, un învăţat de reputaţie europeană, un observator preocupat de conexiuni şi generalizări; autor al Istoriei ieroglifice, unica-i operă subliniat literară, Cantemir şi-a aşezat numele la temelia prozei româneşti, iar ca narator al vieţii tatălui său (Vita Constantini Cantemyrii) a dat cea dintâi biografie amplă din literatura noastră, în fond un pro domo; invocat de etnografi, de geografi şi muzicologi, aceştia îl situează în galeria înaintaşilor îndepărtaţi. Poliglot de excepţie şi polihistor, umanist mereu în acţiune orientat în materiile de vârf ale culturii, savantul, gânditorul, literatul acoperă nu numai o epocă, fenomenul Cantemir constituindu-se într-un reper perpetuu. La maturitate, portretul său (lucrarea unui pictor de formaţie apuseană) respiră nobilă distincţie; perucă abundentă coborând pe umeri, ochi pătrunzători privind parcă peste timp, sceptru domnesc – iar dedesubt inscripţie latină… Ţinuta majestuoasă, aparent detaşată, a celui care-şi zice princeps Moldaviae, implică însă o tristeţe discretă, reţinută. Imaginea lui e imaginea unui voievod în exil! Intelectualul superdotat, rafinatul explorator al celor vechi, iubitorul şi creatorul de sentenţii (de amintit cele din Istoria ieroglifică), lucidul analist politico-social de la Constantinopole – două decenii ostatec acolo -, apoi domnitorul de scurtă durată al Moldovei, în sfârşit refugiatul nefericit în Rusia, a trăit şi construit în tensiune, de unde complexele, şovăielile, alternativele, complementarităţile, trăsături marcând o evoluţie agitată. La cincizeci de ani, când se stingea neaşteptat în mare mâhnire (1723), fără să-şi revadă ţara, profilul lui Cantemir era al unui personaj obosit, abătut, excedat de proiecte amânate, multe nerealizate.
Dacă aspiraţia spre grandoare e semnul unei voinţe constructive, tinzând spre afirmarea disponibilităţilor de excepţie, la Cantemir performanţele vorbesc nu numai de monumentalitate, dar şi de o primă mare sinteză în spiritualitatea neamului său. Aparent un izolat, un introspectiv, un trezorier de cunoştinţe, în realitate un căutator de înţelesuri, un ziditor activ, un prestigios propunător de perspective: istorice, filosofice, etice, ori de alt gen. Amplă deschidere spre universal şi aspiraţie spre coerenţă, acestea sunt dimensiunile prin care autorul Divanului (tipăritură ieşeană din 1698) îşi va atrage entuziasta admiraţie a unui spirit congenial: N. Iorga. ‘Stăpân pe cuprinsul întreg al celor trei civilizaţii pe care le-a dat omenirea.’ Mai mult însă decât contactele cu ‘lumea clasică’ ori cu cea a Islamului, mai mult chiar decât ‘celelalte raporturi’, impresionează ‘caracterul lui reprezentativ românesc’. Pe scurt, conştiinţa autohtoniei, fundamentală, imprimă scrisului cantemirian o linie pe care ultima-i impozantă operă, Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor (redactată în pribegie), o subliniază chiar în titlu. Neterminatul Hronic, într-un fel cântecul său de lebădă, trebuia să fie o magna charta a identităţii noastre, cu argumentul că ‘ţările acestea pe care românii şi azi le ţin, niciodată de dânşii nu au fost părăsite şi pustiite, ci, totdeauna au avut stăpâniri întemeiate, după cum mărturisesc şi istoricii străini…’. ”

„Personalitate necontenit rotitoare, autorul Istoriei ieroglifice balansează între profunditate şi zâmbet, între expunerea arborescentă şi simplitatea populară, oscilaţii ca acestea imprimând operei sale tensiune şi ritm, aripile lui bătând spre fantastic, privirile căutând asiduu absolutul. […] Intuiţiile lui verbale sunt, nu o dată, scăpărătoare, Cantemir utilizând cel dintâi, sau printre primii la noi, termeni precum melanholia, ipocrisia, parenteză, palinodie, cataractă, armistiţie, apostrof, temperament, teorie, axiomă, dialog, experienţia, ipothesă, ithică (etică), dialectic, gheometricesc – neologisme din registrul filosofiei, al istoriei şi al moralei. Estetic vorbind, comentariul savant, fraza barocă, abuzul de erudiţie împovărează ansamblul, grevând nu rareori fluenţa naraţiunii; în fapt, textul abundă în digresiuni de tot felul, acestea devenite procedeu, de unde dificultatea lecturii, deşi, teoretic, „ritorul” laudă „alcătuirea loghicească”. Când însă istorisitorul încetează de a vorbi ad personam, când se ridică la generalizări, ca într-un fragment liric înspirat de către amintitul Hameleon, capacitatea figurativă e demnă de un poet.”

„Printr-o dublă refracţie, prin ambiguizarea reprezentărilor, Istoria ieroglifică este un Infern în viziune locală cantemiriană, în care dincolo de trădări şi uneltiri, dincolo de intrigi şi lupte între cantemireşti şi brâncoveni, transpar reacţii etern umane. Astăzi, pe acestea din urmă, în pulsaţie dramatică, purificate de apele veacurilor scurse, le percepem în partitură mitică, suprapuse datelor strict istorice. Finalul amplei alegorii dă credit, expres, unui timp al reechilibrării imanente, dincolo de conjunctural: ‘Precum toate au sfârşitul său, aşa şi dreptatea, vremea, locul, puterea şi biruinţa sa îşi află…’ Suntem ‘nişte atomuri putrezitoare’, mişcându-ne ‘din nemică în fiinţă şi din fiinţă în putregiune’; câte o rază de consolare derivă din cultul binelui; pe scurt, ni se propune un nobil cultus humanus, ‘adecă sfârşitul carile în bunătate să plineşte…’ ”

„Deşi adversari neîmpăcaţi, Cantemir-fiul [tatăl lui Dimitrie a fost, de asemenea, domn] şi munteanul Brâncoveanu s-au întâlnit, deasupra potrivniciilor durabile, în ipostaza pozitivă de remarcabili constructori: afirmarea unui stil brâncovenesc în arhitectură, în cultură în genere, îşi găseşte un echivalent în opera genialului moldovean, devenit în 1714, la propunerea lui Leibniz, membru al Academiei din Berlin [primul român, se pare]. Cine vrea să descifreze corect, pornind de la sintaxa formelor, reliefurile acestei etape, e ţinut să distingă un sfârşit de secol al şaptesprezecelea şi un început al celui următor nu foarte distanţat de reperele clasicismului european; neignorând sugestiile din afară, sprijinindu-se pe ziditori care, între Orient şi Occident, se simţeau exponenţi ai pământului lor, timpul celor doi voievozi era unul al creşterii organice, implicând o rostire cu vibraţii definitorii. Prin reprezentanţi de valoarea şi anvergura lui Cantemir, cultura epocii ‘vechi’ putea interesa în plan european.”

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook